Ger albastru

Imagine via Internet

Ger albastru. Iarnă cu țurțuri și zăpadă zburând în toate părțile de sub roțile mașinilor. Îmi place iarna. Sunt unul din acei oameni care nu bifează vara toridă ca anotimp preferat. Nici primăvara cu dezmățul florilor, nici toamna cu zbaterea frunzelor muribunde pe ram. Iarna. Gerul care îngheață tot. Nu mai simți nimic. Ești ca un lup înțepenit în viscol. Ca un țurțure albastru topit de un soare cu jumătate de normă.
Deschid fereastra. Miroase a zăpadă. Îmi place când ninge. Efemeritatea fulgilor, o metaforă extraordinară pentru fragilitatea vieții pe care o strângem la piept ca pe un șal care ne apără de frig în zilele ce ne iau pe nepregătite, zile sau săptămâni în care se întâmplă atât de multe încât avem nevoie de timp pentru a înțelege totul. Avem nevoie de o viață.

Un metronom de stropi

Mai grea decât o despărțire de îndrăgostiți, ploaia cădea înghițind fiecare zgomot rătăcit în oraș. Picăturile etalate ostentativ sfărâmau orașul, clădirile îşi conturau geometria cu linii transparente, sticloase. Pe strada cea nouă nu mai era decât liniştea, mai grea decât ghiozdanul unui copil în ultima zi de școală. Straturile de culori, de mirosuri, (cel de cafea m-a urmărit mult timp), de ceață încercau să o concureze și o toropeală spleen se deschidea în mintea mea ca un labirint măsurat de un metronom de stropi. Pic, pic, pic… Ar fi trebuit să mă opresc acolo, să-mi construiesc o casă din lemn, să-mi petrec timpul sub umbrarul din grădină, așezat pe o bancă veche, înconjurat de oameni invizibili, prizonierii amintirilor mele.

Imagine: New York Autumn

Forma aripilor

Hourglass Fairy by The-Fairy

Nu-mi simţeam aripile. Doar căldura zborului şi culorile din fereastra de sticlă topită, un fel de amestec de vise şi scoici măcinate cu tălpile goale în fuga dintre cuvântul dintâi şi cel din urmă gest. În clepsidra în care adormise nisipul se rătăcise o ploaie de vară cu o restanţă la examenul cu tema stabilită la târgul unei nopţi cu lună plină de ifose şi de cratere acneice acoperite cu un praf cosmic dăruit de o cometă aflată la mare trecere. Timpul se fixase între palmele cu care ţineam clepsidra şi privirea mea începuse să ticăie ritmic, interior – exterior. Abia atunci soarele a început să ia forma aripilor, aşa cum îmi plăcea mie. Memoria a păstrat cuvintele. Te-aş sfătui totuşi să-ţi priveşti întotdeauna cu neîncredere ochii.

Marea

Iubea marea. Ar fi urcat marea în cel mai înalt copac şi ar fi privit-o de jos în sus ca pe un cer de apă transparent-albastru. Să-i fie peştii păsări şi meduzele cuib de sticlă topită, să plouă nu cu frunze, ci cu stropi mari, săraţi, de culoarea cernelii. Cartea viselor ei avea pagini de valuri şi litere din picături de turcoaz, avea corăbii cu pânze înfruntând furtuni, catarge ca nişte semne de mirare străpungând cerul şi mări ce se aşteptau învinse. Da, Sellma iubea marea şi Jack învăţase să o iubească privind-o în ochii ei, în pânzele pe care ea le picta, citindu-i-o în suflet, regăsind-o regăsindu-se.

© Drum în doi, SP

Imagine:Myrtos Beach

Ierburi amare

Nimic nu a fost uitat: vise, întâmplări,

posibile greşeli, tăceri la îndemână

şi vântul de seară legănând uşor

aripile păsărilor ce făceau ocolul casei

dincolo de fereastra înaltă.

Cuvânt cu cuvânt,

absorbită de strania alegere a literelor

ce se fixau în culori şi mişcare,

am devenit martora ultimei întâlniri

dintre apusul sângerând, izbit de o creangă,

și mângâierile nopții ce înlănţuiau trupul

din câmpul de ierburi amare.

De-acum fiecare clipă

îşi are rostul ei bine stabilit.

Ce vară fierbinte mă așteaptă!

Cușca sufleurului

Sfârşitul unui sumbru amurg de mai. Plouă. Cerul a hotărât să semene cu betonul blocurilor. Gri. Orașul dă semne că nu se simte în largul lui. Clădirile se înghesuie unele într-altele, străzile se dizolvă în străini în faţa cărora, în repetate rânduri, îşi dezgoliseră sufletul pentru a-şi spune povestea cuiva care n-avea să-şi mai amintească nimic a doua zi dimineaţă. Lumini de neon. Nevoia de Marie Laurencin, de culori și de mare. La mer. „A bercé mon coeur pour la vie…” Pe trecerea de pietoni ploaia joacă domino cu umbrele negre pe post de piese. O umbrelă roșie răstoarnă regulile jocului. Stop. Ploaia inventează un nou joc, fără reguli, făcând tumbe peste culorile semaforului. Roșu. În vreme ce aștept la semafor îmi pun la punct lista de lucruri de făcut a doua zi: materiale noi, cutii de ambalaj, cumpărături din piață, plățile la bancă… Mărunţişuri cotidiene. Dependența de liste, de organizare, de a proceda metodic, întreruptă de dorința de on fait les choses en se les faisant pas. În vitrina magazinului de antichități au apărut lucruri noi. Un dagherotip, o râșniță de cafea, un paravan chinezesc. O amprentă roșie, un plasture de mătase decolorată de lacrimi fericite de ploaie printre care zboară un șir de cocori într-un unghi plin de poveștile camerei unde despărțea ziua de noapte, ca matricola de pe vremuri, timbrul apartenenței la o școală unde înveți că nu vei ști vreodată de ce. Școala, vacanța. viața. am trăit eu acele timpuri? Sentimente nostalgice mă transpun într-o epocă rămasă undeva, între anticariat și statuia unui poet ce numără doar picăturile de ploaie cu sunetul în si bemol. Prin faţa lui a zburat un pescăruş decupat din albul unui paravan de nori. Taie griul în două, trasând o graniță între realitate și miracole în ediții limitate. Cât de devreme trebuie să te trezești pentru a te pregăti de viață? Aș pune o seară tihnită între mine și lumea pusă pe fugă. Avansuri de liniște cu un bonus de parfum de salcâm. În partea stângă a pieptului își face loc un freamăt, nerăbdător, ca zgomotul hârtiei de ambalaj al bomboanelor de ciocolată. Un semn, un vis, în care, prin negocieri între oniric și realitate, există o trezire. Un univers care mă așteaptă precum cușca sufleurului.

© SP

Imagine: via Internet

Dansul norilor

Cât ar trebui să plăteşti pentru a vedea dansul norilor? Mi-a venit să întreb pe oricine trecea prin dreptul meu. Unii mi-au zâmbit complice, alţii cu subînţeles, alţii cu dispreţ... Am primit şi răspunsuri savante. Problema este că fiecare clipă care trece ne ţine departe de celălalt ţărm fără să ne dăm seama. Aparţinem unor pământuri îndepărtate, Tea. La fel ca norii care împânzesc cerul. E ca şi cum am trăi risipindu-ne. Doar o furtună ne mai adună, ne mai întregeşte.

SP, Străinul din cafenea

© SP

Imagine: arhiva personală

Intersecția cu pomi înfloriți

Privește, nu e nimic mai uşor decât

rumoarea unui oraș ce-şi pregăteşte

dimineața cu miros de cafea,

aşa cum ai desena o aripă

cu vârful degetelor.

Nimic nu s-a schimbat în tine însuţi,

mi-a spus santinela din intersecția

cu pomi înfloriți.

E doar clătinarea unei conştiinţe

de valurile memoriei,

libertatea de a nu fi înţeles la timp

supravieţuitorii întorcându-se acasă

cu certitudinea că au văzut oameni

fugind de moarte.

Cel ce se desăvârşeşte

nu şi-a plecat niciodată ochii.

Imagine: via Internet

Vise la înălţime

- Nu am renunţat niciodată la propriile vise de teamă că voi greşi, că nu voi fi la înălţime. Nu mi-a fost niciodată teamă, nu ştiam ce înseamnă acel sentiment, cel mai rău dintre toate, aducător de insomnii, de înţepeniri în trecut. Întotdeauna am păşit fără griji spre ceea ce îmi doream, fără teama aceea care te face să te simţi nesigur în orice loc, teama aceea care te închide într-un labirint de indecizii. Mi-a plăcut să ascult oamenii. Le iubeam poveştile, le păstram ca pe un dar de preţ. Nu erau simple cuvinte, Tea. Nu, nu. Erau promisiuni pentru un mâine mai bun, erau zâmbete rămase de la cine ştie ce eveniment fericit, declaraţii de iubire, tăcute, făcute printr-un surâs timid…

SP, Străinul din cafenea

© SP

Imagine: via Internet

O plimbare prin iarnă

Iarna – soare mirosind a depărtări albe înţepenite unde s-a oprit crivăţul să privească vals trist de fulgi scuturaţi de cerul de sticlă, brazi împovăraţi cu o iarnă din cele mai albe, cântând timid o romanţă cu parfum de ac verde strivit între degete. Nori călătorind de-a dreapta privirii, grăbiţi de frig. Corbul Edgar sorbind din ochi o creangă argintată de nuc, golită de păsări. Vârfuri de ierburi amare, îngheţate, zgribulind sub sărutarea unui vânt din nord. O cărare de gheaţă întinzându-se sclipitor peste un râu potolit. Trandafirul roz, trecut cu vederea de bruma toamnei, şi-a îndesat pe ochi o căciulă de nea. Sub arcade de crengi tivite cu degete de cristal, trecem stârnind draperii de mătase îngheţată. Paşii înveliţi în opintiri de omăt scârţâie a drum de munte. Lumina mai albă cu o zăpadă se frânge pe dealul cu spinare de brazi şi puncte vrăbii. Un lup sătul de ger iscodeşte valea cu ochi nemişcaţi, mestecenii stau în cărări încolonaţi, vârfuri de crengi cu mănuşi de bumbac ne arată caii liberi fornăind în valea învelită până sub ochi, vale cu o biserică mică închinată sub tâmplă. Oamenii de zăpadă se sărută cu guri de cărbune. Un gard se vopseşte cu fulgi în faţa cabanei cu parfum de lemn proaspăt tăiat. Ferestrele-s mari, cu ramă de cetini şi un motan leneveşte în coşul cu gheme de lână. Ninge cu poveşti de basm nămeţit cu noi. Se scoboară fulgi în clepsidre topind timpul lângă şemineul vorbind pe limba veche a anilor din cercuri de copaci. E cald în focul ce ne renaşte cu arderea braţelor noastre. Palmele noastre, transparente, îşi citesc cărările cu vârful degetelor. Provizii de iarnă din săruturi ne facem să ne ţină de foame şi sete. Suntem atât de proaspeţi iarna, deszăpezind vise, dezgheţând aripi, destupând poteci descoperite în doi. Ştim, încă mai ştim, să ne întoarcem din iarna pe care o topim iarăşi cu noi.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet