O inimă de pluş. Roşie. Mare. Uriaşă. Gigantică. Cineva încearcă să o bage în casă pe uşa de la intrare. Se opinteşte, împinge, inima nu prea e de acord, se împotriveşte, opune rezistenţă, bombăne tic-tac, tic-tac, dar până la urmă cedează şi cad amândoi de acord. Cad pe hol, uşa se închide, eu continui să privesc în urmă. Poate că inima de pluş va scoate capul pe geam. „Unde ţi-e capul?” M-am lovit de un stâlp. Ba nu. De un domn cu un bec la pălărie şi în buzunar cu o cabină de telefon păzită de un corb care se recomandă a fi secretarul foarte personal al lui Edgar Alan Poe. Când sună telefonul corbul anunţă ora exactă: „Alo? A fost ora 3 acum 55 de minute. Urmează ora 4 pe partea dreaptă a oraşului.” Vai! Am întârziat. Traversez în grabă pe culoarea roşie a unei umbrele închisă a soare. În intersecţie, patru blocuri turn bârfesc o tonetă care vinde ziare scorojite tipărite cu vopsea stacojie. „Scandalos!” se revoltă o antenă de la etajul şapte. „Tocmai ea. Ar trebui să tacă ţinând cont de programele pe care le transmite”, bombăni pe sub frunze un arţar furios că toamna îi foloseşte frunzele pentru jocul de-a Mă iubeşte, nu mă iubeşte... M-am rătăcit. Încotro? Stânga? Dreapta? Un nor care răspunde la numele de Cumulus s-a proţăpit în faţa semnului de circulaţie şi nu vrea în ruptul cerului să se dea la o parte. Şi tocmai azi vântul de miazăamiază e la oculist. E drept, i-a cam slăbit vederea. Acum două zile a nimerit din greşeală într-o mansardă şi a ieşit de acolo doar cu ordin de evacuare după ce a fost reclamat de fantoma lui Sir John al şaselea, care avea un acces de veselie autumnală gravă şi nu putea râde decât dacă era singur, maladie de care suferea cam de vreo sută de ani, de pe vremea când fantoma lui Lady Annabell a fugit în Lumea Nouă cu fantoma unui pirat. Lumea opt era pe atunci încă necunoscută. „Divaghezi, divaghezi şi iar întârziem...” mă admonestează noua mea pereche de pantofi carmin potrivindu-şi pasul cu o pereche de pantofi de step pregătiţi pentru Singing in the rain. „Vineee ploaiaaaa!” strigă un pantof cu o gaură în talpă intrând grăbit într-o cafenea cu uşa între deschisă şi închisă. Eu fug înaintea ploii. Magazinul din colţ deschide fix la fix şi nu vreau să pierd promoţia de toamnă. Am cumpărat deja câteva septembrii, am rezervat din timp un noiembrie uşor violet, uitat de un poet supramelancolic într-o locuinţă lacustră, dar am ratat un octombrie brumat. Zăpăcită cum sunt în zilele fără joi îmi uitasem buzunarul acasă, aşa că de data asta mi-am luat măsuri de prevedere. Am trimis banii înainte, după ce le-am dat adresa şi le-am desenat o hartă cu toate cele cinci puncte cardinale. Al cincilea e de rezervă. Just in case. Din fericire nu s-au rătăcit. Bancnotele au ajuns primele şi aşteaptă pe tejghea, mărunţişul aşteaptă la automatul de cafea, în vreme ce o bancnotă de zece a cumpărat deja un bilet pentru locul de la geam din tramvaiul numit dorinţă. Cum adică unde plec?
Imagine:Berit Kruger-Johnsen
© SP