Tristeţea dăunează grav sănătăţii!

Winter Dream, Ilya Smirnov

O bufniță își striga perechea. Un strigăt însângerat, ca o insultă luând o turnură favorabilă într-un decor à la Wim Wenders.

În cafenea, lumea toropită de focul din șemineu își uitase cuvintele. Vorbea doar pianul, pe limba jazzului. Afară, cerul era albastru-îngheţat, cu un gust pronunţat pentru absolut.

- Iarna, lumea întreagă se colorează în albastru și noi devenim mai trişti. Suntem blocați în albastru ca între banchize anctartiene. Animalele însă nu văd culoarea albastră. E posibil ca acesta să fie unul din motivele pentru care ele nu resimt iarna ca pe un anotimp greu de suportat. Bufniţele sunt singurele care văd albastrul, albastrul ăsta îngheţat ca o bombă gata să-ţi explodeze în faţă, poate de aceea sunt mai înţelepte, mai triste, văd viaţa aşa cum e. La vie en bleu.

- Și totuși, uneori, suntem dependenți și de iarnă.

- Suntem dependenţi de tristeţile noastre, Tea. În fiecare zi mai aprindem una aşa cum ai aprinde o ţigară. Ar trebui să existe panouri publicitare pe care să scrie cu litere de-o şchioapă: Tristeţea dăunează grav sănătăţii! 
SP, Străinul din cafenea

Ger albastru

Imagine via Internet

Ger albastru. Iarnă cu țurțuri și zăpadă zburând în toate părțile de sub roțile mașinilor. Îmi place iarna. Sunt unul din acei oameni care nu bifează vara toridă ca anotimp preferat. Nici primăvara cu dezmățul florilor, nici toamna cu zbaterea frunzelor muribunde pe ram. Iarna. Gerul care îngheață tot. Nu mai simți nimic. Ești ca un lup înțepenit în viscol. Ca un țurțure albastru topit de un soare cu jumătate de normă.
Deschid fereastra. Miroase a zăpadă. Îmi place când ninge. Efemeritatea fulgilor, o metaforă extraordinară pentru fragilitatea vieții pe care o strângem la piept ca pe un șal care ne apără de frig în zilele ce ne iau pe nepregătite, zile sau săptămâni în care se întâmplă atât de multe încât avem nevoie de timp pentru a înțelege totul. Avem nevoie de o viață.

Un metronom de stropi

Mai grea decât o despărțire de îndrăgostiți, ploaia cădea înghițind fiecare zgomot rătăcit în oraș. Picăturile etalate ostentativ sfărâmau orașul, clădirile îşi conturau geometria cu linii transparente, sticloase. Pe strada cea nouă nu mai era decât liniştea, mai grea decât ghiozdanul unui copil în ultima zi de școală. Straturile de culori, de mirosuri, (cel de cafea m-a urmărit mult timp), de ceață încercau să o concureze și o toropeală spleen se deschidea în mintea mea ca un labirint măsurat de un metronom de stropi. Pic, pic, pic… Ar fi trebuit să mă opresc acolo, să-mi construiesc o casă din lemn, să-mi petrec timpul sub umbrarul din grădină, așezat pe o bancă veche, înconjurat de oameni invizibili, prizonierii amintirilor mele.

Imagine: New York Autumn

Forma aripilor

Hourglass Fairy by The-Fairy

Nu-mi simţeam aripile. Doar căldura zborului şi culorile din fereastra de sticlă topită, un fel de amestec de vise şi scoici măcinate cu tălpile goale în fuga dintre cuvântul dintâi şi cel din urmă gest. În clepsidra în care adormise nisipul se rătăcise o ploaie de vară cu o restanţă la examenul cu tema stabilită la târgul unei nopţi cu lună plină de ifose şi de cratere acneice acoperite cu un praf cosmic dăruit de o cometă aflată la mare trecere. Timpul se fixase între palmele cu care ţineam clepsidra şi privirea mea începuse să ticăie ritmic, interior – exterior. Abia atunci soarele a început să ia forma aripilor, aşa cum îmi plăcea mie. Memoria a păstrat cuvintele. Te-aş sfătui totuşi să-ţi priveşti întotdeauna cu neîncredere ochii.

Marea

Iubea marea. Ar fi urcat marea în cel mai înalt copac şi ar fi privit-o de jos în sus ca pe un cer de apă transparent-albastru. Să-i fie peştii păsări şi meduzele cuib de sticlă topită, să plouă nu cu frunze, ci cu stropi mari, săraţi, de culoarea cernelii. Cartea viselor ei avea pagini de valuri şi litere din picături de turcoaz, avea corăbii cu pânze înfruntând furtuni, catarge ca nişte semne de mirare străpungând cerul şi mări ce se aşteptau învinse. Da, Sellma iubea marea şi Jack învăţase să o iubească privind-o în ochii ei, în pânzele pe care ea le picta, citindu-i-o în suflet, regăsind-o regăsindu-se.

© Drum în doi, SP

Imagine:Myrtos Beach

Ierburi amare

Nimic nu a fost uitat: vise, întâmplări,

posibile greşeli, tăceri la îndemână

şi vântul de seară legănând uşor

aripile păsărilor ce făceau ocolul casei

dincolo de fereastra înaltă.

Cuvânt cu cuvânt,

absorbită de strania alegere a literelor

ce se fixau în culori şi mişcare,

am devenit martora ultimei întâlniri

dintre apusul sângerând, izbit de o creangă,

și mângâierile nopții ce înlănţuiau trupul

din câmpul de ierburi amare.

De-acum fiecare clipă

îşi are rostul ei bine stabilit.

Ce vară fierbinte mă așteaptă!

Cușca sufleurului

Sfârşitul unui sumbru amurg de mai. Plouă. Cerul a hotărât să semene cu betonul blocurilor. Gri. Orașul dă semne că nu se simte în largul lui. Clădirile se înghesuie unele într-altele, străzile se dizolvă în străini în faţa cărora, în repetate rânduri, îşi dezgoliseră sufletul pentru a-şi spune povestea cuiva care n-avea să-şi mai amintească nimic a doua zi dimineaţă. Lumini de neon. Nevoia de Marie Laurencin, de culori și de mare. La mer. „A bercé mon coeur pour la vie…” Pe trecerea de pietoni ploaia joacă domino cu umbrele negre pe post de piese. O umbrelă roșie răstoarnă regulile jocului. Stop. Ploaia inventează un nou joc, fără reguli, făcând tumbe peste culorile semaforului. Roșu. În vreme ce aștept la semafor îmi pun la punct lista de lucruri de făcut a doua zi: materiale noi, cutii de ambalaj, cumpărături din piață, plățile la bancă… Mărunţişuri cotidiene. Dependența de liste, de organizare, de a proceda metodic, întreruptă de dorința de on fait les choses en se les faisant pas. În vitrina magazinului de antichități au apărut lucruri noi. Un dagherotip, o râșniță de cafea, un paravan chinezesc. O amprentă roșie, un plasture de mătase decolorată de lacrimi fericite de ploaie printre care zboară un șir de cocori într-un unghi plin de poveștile camerei unde despărțea ziua de noapte, ca matricola de pe vremuri, timbrul apartenenței la o școală unde înveți că nu vei ști vreodată de ce. Școala, vacanța. viața. am trăit eu acele timpuri? Sentimente nostalgice mă transpun într-o epocă rămasă undeva, între anticariat și statuia unui poet ce numără doar picăturile de ploaie cu sunetul în si bemol. Prin faţa lui a zburat un pescăruş decupat din albul unui paravan de nori. Taie griul în două, trasând o graniță între realitate și miracole în ediții limitate. Cât de devreme trebuie să te trezești pentru a te pregăti de viață? Aș pune o seară tihnită între mine și lumea pusă pe fugă. Avansuri de liniște cu un bonus de parfum de salcâm. În partea stângă a pieptului își face loc un freamăt, nerăbdător, ca zgomotul hârtiei de ambalaj al bomboanelor de ciocolată. Un semn, un vis, în care, prin negocieri între oniric și realitate, există o trezire. Un univers care mă așteaptă precum cușca sufleurului.

© SP

Imagine: via Internet