Showing posts with label Străinul din cafenea. Show all posts
Showing posts with label Străinul din cafenea. Show all posts

Ultimul avion de hârtie

 


Ultimul avion de hârtie fusese găsit, din întâmplare, chiar de ea. Tocmai se întorsese de la mare și trecuse prin piața aceea în drum spre casă. Avionul se agățase de rucsacul ei. L-a citit cu surprindere. Uitase de manuscris. „Îl găsisem într-o zi când făceam curățenie în vechiul meu atelier, mă mutam, și nu mi s-a părut important să-l păstrez, așa că l-am aruncat la coș. Pe vremea aceea aveam atelierul într-o mansardă, chiar lângă blocul tău”, mi-a spus. „E scris pe vremea adolescenței. Atunci încă nu știam dacă vreau să fiu pictoriță sau scriitoare.” A hotărât pe loc să vină în parc. Am început să ne întâlnim. La a doua întâlnire m-a invitat la ea în atelier. Eram fericit. Fugeam prin ploaie cu un braţ de ramuri de tei înflorit, strângându-le la piept cu un gest firesc, ocrotitor. Tricoul meu alb, pe care era imprimată imaginea unui chitarist visător, mi se lipise de trup. Eram ars de soare. De soarele plimbărilor din parc. Ea mă aştepta stând în geamul deschis, ținând pe genunchi caietul ei de schiţe, refugiul ei în mijlocul lumii despre care desenează, caiet plin de pescăruși. Era altfel. Nu ştiu când s-a produs schimbarea, dar era diferită de cea din paginile scrise de ea. M-am reîndrăgostit. „Ți-am adus un buchet de flori de tei. Îți plac?” „Nu știu. Nu am mai primit un astfel de buchet până acum.” Zâmbea. Avea un zâmbet care îmi amintea de mare. Un zâmbet fără țărmuri. Iubea marea. Nu-i plăceau ceasurile. Întârzia de fiecare dată. Ca întotdeauna când se cufunda în lumea ei. O așteptam cu nerăbdarea anilor când stătusem departe unul de altul. După o jumătate de oră de așteptat în plin soare, ascultând Metallica în căşti şi fumând nervos, o zăream în capătul străzii. Ea venea la fel de liniștită, ca și cum ajunsese fix la ora pe care o stabilisem. Purta blugi strâmți şi bluze înflorate care-i dezgoleau umărul alb, neîntâlnit cu soarele. Îmi stingeam ţigara şi scuturam nişte fire invizibile de praf de pe șaua motocicletei. De fiecare dată râd de propria-mi nerăbdare, dar nu ştiu s-o aştept altfel decât nerăbdător. Aș vrea să scriem ceva împreună, eu și ea, dar deocamdată e îndrăgostită doar de lumea ei de culori.


Sun


— În fiecare zi încep să-mi vină în minte mulţime de versuri de dragoste. De-a valma, îmbulzindu-se aşa cum se năpustește peste tine soarele dimineţilor de vară. Mă trezesc cu ele în minte şi fug la tine. Tu încă dormi şi atunci ţi le scriu în faţa uşii de la casa ta cu ferestre spre cer. Piatra cubică e încă rece şi primii trecători se feresc stingheriți de șirul de litere privindu-mă curioşi. Unii chiar trec nepăsători peste ele, dar nu-mi pasă, ştiu că tu le citeşti. Tu priveşti şi cerul şi pământul, Tea. Ieri te-am văzut cum te-ai oprit în faţa unui desen făcut de un copil pe asfalt. Un soare imens cu un zâmbet larg, așa cum numai copiii îl văd. Ai zâmbit şi l-ai ocolit cu grijă, protejându-l. Ce ai citit în zâmbetul lui? Ce ai simţit? Aş putea simţi la fel?

SP, Străinul din cafenea 

Tristeţea dăunează grav sănătăţii!

Winter Dream, Ilya Smirnov
O bufniță își striga perechea. Un strigăt însângerat, ca o insultă luând o turnură favorabilă într-un decor à la Wim Wenders.
În cafenea, lumea toropită de focul din șemineu își uitase cuvintele. Vorbea doar pianul, pe limba jazzului. Afară, cerul era albastru-îngheţat, cu un gust pronunţat pentru absolut.
- Iarna, lumea întreagă se colorează în albastru și noi devenim mai trişti. Suntem blocați în albastru ca între banchize anctartiene. Animalele însă nu văd culoarea albastră. E posibil ca acesta să fie unul din motivele pentru care ele nu resimt iarna ca pe un anotimp greu de suportat. Bufniţele sunt singurele care văd albastrul, albastrul ăsta îngheţat ca o bombă gata să-ţi explodeze în faţă, poate de aceea sunt mai înţelepte, mai triste, văd viaţa aşa cum e. La vie en bleu.
- Și totuși, uneori, suntem dependenți și de iarnă.
- Suntem dependenţi de tristeţile noastre, Tea. În fiecare zi mai aprindem una aşa cum ai aprinde o ţigară. Ar trebui să existe panouri publicitare pe care să scrie cu litere de-o şchioapă: Tristeţea dăunează grav sănătăţii! 
SP, Străinul din cafenea

Dansul norilor

Cât ar trebui să plăteşti pentru a vedea dansul norilor? Mi-a venit să întreb pe oricine trecea prin dreptul meu. Unii mi-au zâmbit complice, alţii cu subînţeles, alţii cu dispreţ... Am primit şi răspunsuri savante. Problema este că fiecare clipă care trece ne ţine departe de celălalt ţărm fără să ne dăm seama. Aparţinem unor pământuri îndepărtate, Tea. La fel ca norii care împânzesc cerul. E ca şi cum am trăi risipindu-ne. Doar o furtună ne mai adună, ne mai întregeşte.
SP, Străinul din cafenea
© SP
Imagine: arhiva personală

Vise la înălţime

- Nu am renunţat niciodată la propriile vise de teamă că voi greşi, că nu voi fi la înălţime. Nu mi-a fost niciodată teamă, nu ştiam ce înseamnă acel sentiment, cel mai rău dintre toate, aducător de insomnii, de înţepeniri în trecut. Întotdeauna am păşit fără griji spre ceea ce îmi doream, fără teama aceea care te face să te simţi nesigur în orice loc, teama aceea care te închide într-un labirint de indecizii. Mi-a plăcut să ascult oamenii. Le iubeam poveştile, le păstram ca pe un dar de preţ. Nu erau simple cuvinte, Tea. Nu, nu. Erau promisiuni pentru un mâine mai bun, erau zâmbete rămase de la cine ştie ce eveniment fericit, declaraţii de iubire, tăcute, făcute printr-un surâs timid…

SP, Străinul din cafenea
© SP
Imagine: via Internet

Îmbrăţişarea îndrăgostiţilor

Oraşul a rămas cu o lume furată de gânduri. Deasupra lumii e îmbrăţişarea îndrăgostiţilor lângă o fereastră deschisă prea devreme de vânt. Vântul a transformat perdeaua de mătase într-o orhidee albă, albă ca adierea în care înflorise parfumul mâinilor tale reci. E frig a toamnă de unul singur şi de departele unui unghi de cocori mi-e dor. Mă dot tăcerile copacilor din parc, simt amarul aleilor pustii în cerul gurii. Cerul e gri. Gri furat din ochii unui cerşetor din colţul cu vise de care s-a ales praful. Praful din largul străzilor pavate cu paşi puşi pe fugă se ridică până în dreptul inimii. Inima mea a început să semene cu o cafea neagră băută pe stomacul gol. Mă simt gol, Tea. Gol ca o amintire în care nimeni nu mai vrea să hiberneze de bună voie. De bună voie şi nesilit de nimeni am intrat într-un labirint în care cuvintele scrâşnesc sub tălpi ca nişte cearcăne din nopţile negre cu năluci albe, albe ca perdeaua asta de mătase care s-a transformat într-o orhidee albă... Vezi?
SP,, Străinul din cafenea
© SP
Imagine: Dmytro Sobokar, Windy

Ziua când a căzut prima frunză

Imagine: Arhiva personală
- Mi-ar fi plăcut să mă fi născut toamna, Tea. Să mă fi născut în ziua când a căzut prima frunză. În fiecare an de ziua mea mi-aş fi amintit cât de trecători suntem, cât de repede ne desprindem de ramul pe care credeam că vom trăi veşnic. Şi vine toamna... Cu nopţile reci şi solitare. Dar mie îmi plac nopţile astea când eşti doar tu cu eul tău. Nimic nu te tulbură. Nimeni nu te deranjează. Nicio o stare nu te scoate afară din tine însuţi. Nici măcar corbul lui Poe. Nevermore... De ce destinul ne răspunde astfel doar în serile de toamnă? Sau atunci găsim în sfârşit timp pentru autointerogaţiile shakespeariene?
SP,, Străinul din cafenea
© SP

În Paradis Botticelli aducea primăvara!

Sandro Botticelli, Primăvara,, 1482 
Ziua aceea e o amintire frumoasă. Păsările cântau a sottovoce, greierii țârâiau stins, mirosea a mușchi, pământ umed, a fructe de pădure și mosc. Îmi venea să strig: Calmi cuori appassionati, îndrăgostiţi în Florenţa! Hai să ne întâlnim pe vârful Domului, acum când ne îndreptăm spre-amiaza vieţii noastre, să închinăm un pahar de Chianti pentru păsările călătoare care scriu cu aripile a o suta una poveste în Decameron, să ne îmbolnăvim de sindromul Stendhal privind cum Venus se naşte în palatul Uffizi din scoica zornăind a valuri albastre. Să trăim pe datorie într-un palat închiriat de la un comediant de stradă care joacă rolul de principe într-o comedie divină. Să batem toate străzile de marmură căutându-l pe David, să batem palma cu Lorenzo pe nişte trepte de lemn, înainte de a se prăbuşi peste primii prăbuşiţi, risipind florentini de amorul artei, râzând cu saltimbancii de ultimii rătăciţi în culoarul din Ponte Vecchio unde Vassari nu voia să scrie despre Bizanţ, acolo unde giuvaergii îţi fură cu un rubin şi ultimul şfanţ. Și acum îmi amintesc de noaptea florentină cu miros rozmarin şi sărut îndulcind un zâmbet amar. Între doi chiparoşi luna făcea străzii paradă, vântul bătea toba de sărbătoare pe râul Arno, pieţele se umpleau de ochi, eu priveam cerul din Dom şi visam cântând odată cu seara. În Paradis Botticelli aducea primăvara!

SP,, Străinul din cafenea
© SP

Love is in the air

O fereastră deschisă. O melodie rock, veselă, ca un ceas deşteptător cu cinci corzi pentru trezirea degetelor. Îmi vine să bat tactul pe pereţii blocurilor, să-i trezesc din răceala betonului. Ceasul de la mână bate mai tare. Vrea să spargă colivia de metal şi sticlă şi să fugă departe cu limba de-un cot, cu toate rotiţele şi arcurile rotindu-se fericite şi libere în urma lui. Soarele se ridică grăbit pe cer. A întârziat undeva între vis şi realitate. Dispar norii, apar păsările. S-au întors berzele, Tea. Au întors oraşul pe toate părţile, l-au scuturat de gri şi l-au înverzit. Acum clămpănesc în teiul de lângă cafenea. Se curtează îndelung, cu reverenţa cuvenită unui astfel de ritual. Le-am salutat și am plecat la piață. Am cumpărat un balon în formă de inimă și l-am lăsat să zboare liber. M-am gândit că se va întâlni cu privirea ta. În capătul străzii un grup de tineri s-au întâlnit cu primăvara și au aprins fumigene de toate culorile. Aerul e colorat, e îndrăgostit de culori. Love is in the air. Nu se mai respiră pe furiş. Se respiră din plin. Tinerii nu se mai văd. Sunt un curcubeu cu picioare încălţate cu bocanci. Un curcubeu care aleargă pe străzi. Un curcubeu din care se desprind oameni ciudaţi: un tânăr de albastru, o fată de roşu, o alta de verde, doi îmbrăţişaţi de galben... Lângă teiul din capăt o fată blondă aştepta sprijinită de trunchiul gros. Strângea la piept o carte cu coperţi liliachii. Un semn de recunoaştere? Prima întâlnire? Nu m-am recunoscut în zâmbetul ei. Zâmbetul care mă aşteaptă pe mine arată altfel. Are parfum de tei şi urme de cafea.

SP, Străinul din cafenea
Imagine: via Internet

Autoexil

Are o ținută neobișnuită. Ținuta unui om obișnuit să trăiască după propriile reguli fără a se gândi la ziua de mâine, fără a se atașa cu adevărat de vreun grup. Am simțit din prima clipă că e altfel decât ceilalți. Un trecător care ar fi privit pentru un moment pe fereastra cafenelei l-ar fi luat drept un filozof sentimental, un tânăr bogat care a hotărât brusc să renunțe la propria avere pentru o viață plină de lipsuri. Un fel de Wittgenstein care, dornic să își exerseze pentru ultima dată filosofia limbajului înainte de autoexilare, eşuase la masa de lângă geam aşteptând pe cineva căruia nu-i dăduse întâlnire, dar care, era convins, va veni. Şi astfel aştepta, aştepta în singurul loc ce nu-l făcea să se simtă singur.

SP,, Străinul din cafenea

Imagine: via Internet

La aceeaşi masă

— Cât timp pot sta doi oameni la aceeași masă, să se privească fără ca niciunul dintre ei să facă vreo mișcare

— Atâta timp cât ştiu să se asculte.

Şi-a scuturat țigara şi a zâmbit. Ironic?

— Până acum doar tu ai ascultat, Tea.

— Pentru că tu eşti cel care trebuie să se regăsească. Eu ştiu cine sunt.

— Ştii sau ai hotărât că ştii?

— Ştiu.

— Nu poţi ști cine eşti cu-adevărat până nu ştii cât întuneric şi câtă lumină e înăuntrul tău. Eu nu ştiu câtă lumină e în mine, tu, Tea, nu ştii cât întuneric.

S-a ridicat şi a plecat. Brusc. Nu am înțeles dacă afirmația despre întuneric se referea la mine sau se referea tot la el.

 

SP, Străinul din cafenea

© SP

Imagine: via Internet

Miracolul

-— Vorbesc, vorbesc, Tea, dar sunt adevăruri tăcute care duc spre locul cel mai important, cel din inima noastră, şi noi ne încăpățânăm să uităm. E mult mai simplu să urmăm schemele simple încercate de alţii, să învăţăm din greşelile altora, aşa nu învăţăm niciodată din greşelile noastre, nu avem timp să le facem, suntem prea ocupaţi cu respectarea regulilor. Eu am fost unul dintre aceia de la care ai fi putut învăţa mult. Am trăit din plin, am greşit pe măsură, dar încă nu am aflat de care parte a drumului e fericirea: la început sau la sfârşit? Poate că distanţa asta dintre început şi sfârşit, pe care o măsurăm cu viaţa, e de fapt locul unde ar trebui să fim fericiţi... De ce nu suntem, nu am aflat încă.

— Nu poţi afla asta singur.

Și-a pus puţin lapte în cafea urmărind cum se roteau împreună negrul cafelei şi albul laptelui, apoi a ascultat atent ca şi cum s-ar fi aşteptat ca ploaia să se prăvălească iar peste pervazul ferestrei, să-l ia cu ea şi să dispară acolo unde toate râurile se întâlnesc cu marea.

— Poate că ar trebui să fur o viată. La asta mă pricep cel mai bine. O viaţă în doi. De pariat nu mai vreau, nu mai am cu ce. Cum ar fi să pariezi cu viaţa ca să-ţi câştigi viaţa? Ar fi un miracol fără să-l fi dorit.

— Niciun miracol nu se întâmplă fără să-l fi dorit.

— Pentru mine miracolul este că mi-ai ieșit în cale. Am citit odată o carte a unui scriitor român în care toate personajele ori muriseră, ori mureau, ori se pregăteau să moară. Am murit, mor, voi muri. Cam așa eram eu când te-am întâlnit, Tea. Acum în fiecare zi îmi spun: Trăiesc!

SP,, Străinul din cafenea
© SP
Imagine: Lara Zankoul 

Sunt seri făcute anume pentru poveşti

- De ce zâmbeşti, Tea?!
- Sunt seri făcute anume pentru poveşti. Ca seara asta.
Aş fi vrut să adaug pentru poveşti în doi. Am tăcut şi m-am ascuns după ceaşca mea de cafea. Am sorbit. Era fierbinte. M-am fript. Mi-au dat lacrimile. A zâmbit, avea un zâmbet amar, amar ca o cafea turcească, şi mi-a şters lacrimile cu vârful degetelor. Era mai mult decât o mărturisire
Uneori nici nu ştim câtă viaţă este în poveştile din noi înşine.
- Ai răbdare, Tea. E nevoie de răbdare ca o poveste să se poată spune până la capăt.
Şi-a aprins o altă ţigară scăpărând de câteva ori bricheta şi mi-a privit lung mâinile care ţineau ceaşca de cafea cu reverenţă, ca într-un ritual straniu. Am sorbit iar din cafea. De data asta era caldă şi aromată ca un tărâm îndepărtat. Aşteptam să-şi termine ţigara şi să-şi continue povestea.
O legendă tibetană spune că lumea nu se sfârşeste atâta timp cât cineva spune o poveste.
SP,, Străinul din cafenea
© SP
Imagine:via Internet

Un tramvai numit dorinţă


- Îmi place să pândesc momentul când vine dimineaţa. Umbrele dintre blocuri, lumina picotind, clipa aceea când te întrebi: Încotro? Spre unde duce drumul ăsta care trece prin mine? Privesc lumea de la fereastra mea şi mă simt pe acoperişul lumii. Între două balcoane stă întinsă o frânghie plină de rufe vechi proaspăt spălate. Flutură ca steguleţele unei nave plină de călătorii. În balansul ăsta am zărit cerul. L-am regăsit în ceaşca mea de cafea laolaltă cu vârful unui bloc cu tencuiala căzută. Zgomotul unei biciclete. Graba. Sârma ghimpată din gardul dintre cele două lumi. Ce greu e să găseşti drumul, Tea. Te urci în tramvaiul care te duce în fiecare zi în acelaşi loc, te aşezi la geam, îţi sprijini fruntea de sticla rece, te simţi ca într-un leagăn, adormi, măsori distanţa cu un vis scurt, aproape acelaşi, te trezeşti exact la staţia ta şi uiţi ce-ai visat. Când cobori cineva îţi suflă în faţă o mulţime de baloane de săpun. Zâmbeşti. Ar trebui măcar să încerci, măcar o dată. Oare ceilalţi văd? Atunci priveşti în jur. Lumea seamănă cu tine. Cu toţii s-au trezit dintr-un vis pe care nu şi-l amintesc. Un tânăr jonglează cu trei mere verzi, apa din fântâna arteziană începe să clipocească, paşi grăbiţi, claxoane, o fetiţă cu o rochiţă albă ca un glob de bumbac aleargă după porumbeii din piaţă. Zvvvrrr! Îmi place zgomotul aripilor. E ca sunetul unui ceas deşteptător. Te trezeşte din starea de letargie. Oare să mă opresc? În colţul dintre două clădiri un cerşetor doarme. Deasupra lui, pe zidul murdar, un puşti desenează un înger cu o singură aripă. În cercul din aură scrie: Don’t give up! A început să plouă. De sub o umbrelă galbenă, ca un soare de mătase, o fată întinde mâna să primească stropii. Stropii se agaţă de brăţara ei din mărgele negre. Eu mă agăţ de ziua asta ca de un colac de salvare.
SP,, Străinul din cafenea © SP
Imagine: Bill Cannon

Doza zilnică de dragoste


Unde găseşti doza zilnică de dragoste? Nu e pe raftul bucătăriei lângă ceştile de cafea într-un borcan mic de cristal cu dop de plută, legat cu un şnur roşu şi cu o eticheată pe care stă scris: A se administra zilnic în doze potrivite pentru că, nu-i aşa, dragostea e lucrul care se termină cel mai repede dacă nu o tratezi cu grijă.

Imagine: via Internet

Îngerii de piatră sunt trişti

- Ai observat că toţi îngerii de piatră sunt trişti? Şi nu doar cei din cimitire. Chiar şi cei din grădinile verzi, din grădinile cu alei perfect trasate şi globuri de mirtă perfect rotunde, chiar şi aceia sunt trişti. Te aşezi pe o bancă lângă o fântână arteziană şi crezi, privindu-i, că apa aceea care nu încetează să curgă nu e altceva decât râul lor de lacrimi. Sau ploaia care le spală aripile grele de zbor e plânsul lor ceresc. Pentru cine plâng îngerii, Tea?
- Pentru noi.
- Pentru noi.... Trăim un timp care ne strânge atât de tare în braţe încât ne sufocă. Unele emoții se accelerează, altele încetinesc şi în tot balansul ăsta nu mai e loc de întoarcere, rămâi împietrit ca o statuie care nu-şi schimbă expresia feţei chiar dacă timpul cu vântul şi ploile i-au ciobit piatra. Ceva, ceva ca o barieră invizibilă, te ține pe loc și eşti bucuros să rămâi acolo unde ai am fost. Să fii la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Singura şansă e să laşi timpul în urmă ca pe o armură frumoasă din fier, goală, fără trupul care a evadat ca un fluture gata să zboare spre nicăieri șistrigi din plinătatea sufletului ca și cum cerul s-ar fi deschis: s-a topit gheaţa din jurul inimii mele, o ştiu pentru că astăzi o simt bătând fără să măsoare timpul.
SP, Străinul din cafenea
© SP
Imagine: via Internet

Dragoste adevărată

- Dacă nu te joci de-a viaţa nu ştii să trăieşti. Aşa credeam, asta mi s-a întâmplat mie demult. Dar jocul ăsta te termină. E bun până la un moment, dar vine o zi, peste o lună, peste un an, poate chiar mai mulți ani, când vei fi bolnav de fuga asta, de viaţa trăită pe muchie de cuţit, de dragostea ca o victorie, ca un lucru pe care trebuie să-l faci şi îl bifezi cu nonşalanţă aşa cum bifezi şedinţa de board din fiecare săptămână. Nu mai eşti tulburat ca pentru prima dată în viața ta. Nimic nu mai contează. Şi dintr-o dată, fără să te aştepţi, îţi dai seama că lucrurile nu sunt cum te-ai fi aşteptat să fie. Nu mai eşti persoana pe care ai crezut odată că te poţi baza. Schimbări lente, subtile, implacabile te aruncă în beznă şi, fără să înţelegi de ce şi cum, treci dincolo de tine, acolo unde conştientizezi că ai uitat de ce îţi doreai toate astea şi începi să te întrebi dacă de fapt nu ţi-ai fi dorit decât...
- Decât?
- Dragoste adevărată? Nu-mi amintesc, dar asta trebuie să fie. Asta ar trebui să ne dorim, nu-i aşa, Tea?

SP, Străinul din cafenea © SP

Imagine: Theme from Joel Robinson

Străinul

Era genul de om care crede în lucruri imposibile, care vede miracole întâmplându-se peste tot și vrea să te convingă și pe tine că ele există, care chiar și atunci când avea o mână proastă și pachetul subțire de cărți de joc nu promitea nimic bun știa că va câștiga pentru că era pregătit, întotdeauna, să încalce regulile fără teama de a fi prins în flagrant, cel puțin jocul pe muchie de cuțit merita riscul. Nu știa să evite necazurile. Se adâncea în ele așa cum te îngropi seară de seară într-un bar plin de fum și băuturi proaste căutând întrebări unor răspunsuri cu care nu știi ce să faci. Nu știa cum să fie altcineva, nu știa să trăiască după convențiile sociale acceptate tacit de fiecare dintre noi, dar era viu, sau cel puțin pretindea că este. Un Icar rămas în viață din întâmplare, un Icar al cărui unic destin era să-și apere aripile de foc, dar mai mereu era la un pas de a și le distruge.

Simțeam în prezența lui că eram martora unui puzzle, a unei construcții din mii de piese care se îmbinau în fiecare zi construind un destin chiar sub ochii mei.

De câteva zile începuse să-și amintească frânturi. La început imagini, apoi sunete. Claxoane, frâne bruște, trântiri de portiere, zgomotul ștergătoarelor de parbriz…

— Ploua? l-am întrebat.

A strâns ochii încercând să înțeleagă întrebarea și a luat de la capăt toate acele gesturi care repetate, știute, îi făceau bine. A scos tabachera din buzunarul hainei, a așezat-o lângă ceașca de cafea, a sustras o țigară, a vârât-o în colțul gurii și mi-a cerut un foc, așa cum făcea de fiecare dată. După ce a terminat de fumat țigara a băgat tabachera la loc în buzunar, a sorbit din cafea și a zis:

— Cum ar trebui să fie când plouă?

SP, Străinul din cafenea © SP
Imagine: via Internet

Pe strada unde înfloresc teii

Priveam micuţa stradă de sus de la geamul mansardei. Înfloriseră teii. Mai devreme ca de obicei. Plouase şi totul era proaspăt. Mirosea a petale de flori. Străduţa părea ruptă din alte vremuri. Dacă nu ar fi existat magazinul de telefoane mobile ai fi crezut că ai nimerit într-un alt timp. O galerie de artă, închisă, avea un anunţ lipit pe uşa de sticlă: De vânzare. O cafenea cu iz interbelic, o băcănie cu o firmă scrisă de mână, o parfumerie cochetă alături de un anticariat cu ferestre mari, pline de cărţi citite şi recitite plus felurite obiecte de o eleganţă ispititoare.
Aproape că nu mai sperasem să o găsesc. Când am hotărât să mă mut voiam ceva deosebit, ceva diferit de betonul blocului în care locuiam atunci şi hoinărisem prin tot oraşul căutând. Într-o frumoasă după-amiază de început de vară am oprit maşina să beau o cafea la cafeneaua de pe strada cu tei şi m-am îndrăgostit de locul acela care părea învăluit în mister.
Aşezată la masa de lângă fereastră savuram o caffe-latte şi analizam clădirea de vizavi, o clădire cu un aer retro, în stil Art Deco, cu etaj şi o mansardă ce nu părea locuită.
— Locuieşte cineva în clădirea de vizavi? l-am întrebat pe chelnerul care tocmai îmi adusese un croissant cu cremă din fructe de pădure.
— Doar la parter şi în două apartamente de la etaj. Celelalte două plus mansarda sunt libere.
— Cunoaşteţi proprietarul? M-ar interesa mansarda.
— Da. Este doamna Metescu. Va dau numărul ei de telefon.
Am sunat imediat şi după ce am inspectat cu atenţie mansarda, însoţită de doamna Metescu, o doamnă din vremea gesturilor elegante, am plătit pe loc un aconto. Nu mai voiam să amân. Găsisem locul. Îmi găsisem locul. „Va trebui să lucrez nişte ore suplimentare ca să pot plăti reparaţiile”, mi-am spus plimbându-mă prin mansarda care avea nevoie de renovări serioase.
Cât timp au durat renovările am urmărit îndeaproape totul. Fugeam de la birou direct la noua locuinţă. Pereţii au fost răzuiţi până la cărămidă, tencuiţi şi văruiţi în alb. Grinzile curăţate de vopsea, respirau libere. Am ales ornamente simple, cu motive florare, trandafiri şi frunze de acant, pentru a împodobi spaţiul de deasupra uşilor largi, primitoare. Şi am păstrat duşumeaua din scândură pe care am lăcuit-o într-o nuanţă închisă ce amintea de lemnul de nuc.
Prima seară în mansarda mea cu ferestre spre cer era o seară caldă. În livingul spaţios nu aveam, deocamdată, decât o canapea mare, roşu burgund, iar mulţimea de cutii aşezate de-a valma dădeau mansardei un aer de depozit temporar, însă nu am mai aşteptat, m-am mutat imediat ce renovările principale au fost gata. Mai aveam de cumpărat mobilă, de dichisit fiecare cameră în parte, dar în seara aceea am vrut doar să mă bucur ca un copil care îşi încropește prima căsuţă în copacul copilăriei. Am privit din nou peste mica stradă. Mirosul teilor înfloriţi se strecura în vârful petalelor printre cutiile aşezate pe duşumeaua cu miros de lemn proaspăt tăiat. „În seara asta nu despachetez”, mi-am spus descifrând afişul care anunţa o seară de jammsession sub luminile cafenelei care începeau să se aprindă împingând întunericul afară în acordurile unui pian exersând nişte răsturnări ritmice de jazz în tonuri de albastru. „Mâine despachetez”, mi-am zis din nou. Am închis ochii. Odată cu seara, parfumul teilor era mai puternic, jazzul, care răsuna acum dintr-o trompetă obosită şi răguşită, mai îmbietor, străduţa, mângâiată de vălul nopţii şi tulburată de paşii fără chip, mai misterioasă ca prima dată când o văzusem. „Ce-ar fi să cobor la cafenea chiar în seara asta?” gândeam trăgând adânc în piept acordurile înnoite de jazz, în timp ce ascultam nişte boboci de floare împrăștiindu-şi parfumul amărui.
Şi am coborât. Şi l-am întâlnit. În cafenea. Învăluit în jazz, fum de ţigară şi aromă de cafea. Plin de poveşti, de poveşti stranii, captivante...

SP,, Străinul din cafenea © SP
Imagine: Sergei Yaralov