Marea

Iubea marea. Ar fi urcat marea în cel mai înalt copac şi ar fi privit-o de jos în sus ca pe un cer de apă transparent-albastru. Să-i fie peştii păsări şi meduzele cuib de sticlă topită, să plouă nu cu frunze, ci cu stropi mari, săraţi, de culoarea cernelii. Cartea viselor ei avea pagini de valuri şi litere din picături de turcoaz, avea corăbii cu pânze înfruntând furtuni, catarge ca nişte semne de mirare străpungând cerul şi mări ce se aşteptau învinse. Da, Sellma iubea marea şi Jack învăţase să o iubească privind-o în ochii ei, în pânzele pe care ea le picta, citindu-i-o în suflet, regăsind-o regăsindu-se.

© Drum în doi, SP

Imagine:Myrtos Beach

La mulţi ani!

Seara era caldă şi învăluită într-un aer de sărbătoare. Ambianța era asigurată de muzica difuzată de Ipod, reverberat sonor de pereţii micuţei peşteri. În loc de lumânări parfumate aveau o mică torţă din frunze aromate iar pe post de şemineu focul aprins în gura peşterii. Flori proaspete pe masa dintr-un trunchi de copac, cele două pahare de plastic aşezate pe câte o scoică alb-rozalie, cele două farfurii pline cu peştele pregătit de Jack şi felurite tartine pregătite de Sellma din conserve, plus un tort pe care îl preparase din biscuiţi cu cremă de fructe proaspăt culese, făceau ca masa de Revelion să fie una extrem de îmbietoare. Nu a lipsit nici şampania, răcită în izvorul de lângă peşteră, un amestec din limonadă cu bere care agitat bine de Jack se înspumă precum o şampanie din cea mai fină, nu lipsi nici focul de artificii – mii de stele pe cerul senin, nici dansul, unul în brațele celuilalt. Nu le lipsea nimic atât timp cât erau împreună.

- La mulţi ani, Sel!

- La mulţi ani, Jack!

Coborâră pe plajă. Totul părea încremenit. Marea deveni oglindă, scoicile plantate în nisip picoteau, „Pescăruşul”, cu un albatros pus ştrengăreşte pe catarg, luase poziţie de drepţi, frunzele tăceau, păsările adormiseră cioc lângă cioc, peştii se înveliseră cu alge şi visau iscând bule, imagini pentru ochi divini, o lume mirifică așteptând să prindă viaţă.

Sellma şi Jack dăruiră mării sticla de şampanie în care vârâseră un petec de hârtie cu povestea lor. Marea se trezi brusc şi, val cu val, o purtă pe braţele-i de apă până departe. Cândva, tot într-o noapte ca asta, alţi îndrăgostiţi le vor citi povestea.

- Şi acum, Sel, e vremea să te împaci cu marea. Am observat că te-ai supărat pe ea că ne-a naufragiat aici însă voi două sunteţi la fel, spuse Jack luând-o în braţe, aşa că hai să faceţi pace!

- Jack, să nu cumva să îndrăzneşti...

Dar Jack, cu ea în braţe, alerga deja printre valuri şi plonjară amândoi în apa care acum strălucea sub lumina lunii. Liniştea se făcu ţăndări şi sub râsetele lor insula, încet, încet, începu să se trezească la viaţă.

Drum în doi © SP
Imagine; Claude Monet Cliffs and sailboats at Pourville

Deux Amis

Edgar alesese „Pattisserie Deux Amis” ca loc de întâlnire cu Bătrânul. Era la cinci minute de Kings Cross şi aveau timp îndeajuns înainte ca acesta să o ia la o „plimbare” cu maşina pe Hilda. Îl amuza denumirea. Deux Amis... El şi MacKenzie nu vor fi niciodată prieteni dar, fără să-şi poată explica de ce, gândul ăsta îl bucură. Comandă ceai şi se aşeză lângă fereastra deschisă spre grădina mică de unde se strecura înăuntru aer proaspăt, revigorant. Undeva, în fundal, se auzea o nocturnă de Chopin şi instinctiv îşi încleştă maxilarele. Nu, nu dorea să-şi amintească. Nu acum. Îşi îndreptă borul pălăriei şi privi în jur. Patiseria era una tipic French Style cu scaune de bistrou vopsite în verde salvie, feţe de masă albe, heruvimi de ipsos, oglinzi de sticla sablată. Pe tejgheaua din faţă erau aşezate produse de patiserie – bomboane de ciocolată, cornuri, baghete, celebrele Macarons și ispititoare cuburi de nuga roz și albe. Alături de ceaşca de ceai din porţelan fin un garçon extrem de amabil îi aşeză o scoică, tot din porţelan, un recipient pentru pliculeţul de ceai. Edgar savură din plin ceaiul aromat şi locul. O oază, o oază de linişte. Sellmei i-ar plăcea aici. Cu siguranţă.

Bătrânul intră trântind uşa, se aşeză la masa lui Edgar fără să comande nimic, scoase mica sticlă cu whisky pe care o purta în buzunar, trase o duşcă zdravănă şi începu neprotocolar:

- Şi-a cam ieşit din mână roşcata. Nu i-a mers cu Jack Parker. Sper să nu mă dezamăgească din nou. N-ar fi productiv să scăpăm de ea aşa de repede.

- Am aflat totuşi ce trebuia să aflăm.

- Ce anume ai aflat?

- Cei doi nu au lista de cărţi de aceea a venit Jack la întâlnirea cu Hilda. Nici cei din societatea aceea secretă nu o au altfel nu i-ar fi lăsat să o contacteze. (...)

- Bine. Deci deocamdată strângem informaţii şi ne construim reţeaua iar la momentul oportun dăm lovitura. Va trebui să avem răbdare. Un muşuroi nu se construieşte într-o zi, mormăi mai mult pentru sine MacKenzie. Ce crezi, mai există un al doilea drum spre Falie? Mai simplu, mai rapid?

- Dacă există îl voi afla. Deocamdată însă nu ştiu.

Edgar tăcu. Chiar de ar fi ştiut nu i-ar fi spus. Nu-i spunea totul Bătrânului. După ce acesta plecă se aşeză confortabil, comandă două cuburi de nuga, îşi puse căştile iPhone-ului în urechi, închise ochii şi începu să asculte Toccata de Bach urmărind în gând mişcarea rapidă a degetelor interpretului, savurând sunetul catedralei goale care se întorcea ecou în amintirile lui şi, foarte ciudat, de data asta zâmbea. Era un zâmbet frumos, dacă ar fi fost cineva să i-l vadă.

Drum în doi © SP

Imagine: via Internet

Ca într-un pahar cu şampanie

Jack se întoarse mai devreme de la birou pentru a o însoţi pe Sellma la expoziţia unui artist „mai mult decât abstract” după cum constatase amuzat răsfoind invitaţia în timp ce Sellma, deja îmbrăcată în rochia roşie care îi făcea ochii să aibă reflexe de smarald, îşi aranja, pentru a zecea oară, părul rebel. Ajunseră totuşi tocmai la timp pentru obişnuitele discursuri după care făcură un tur al expoziţiei şi începură să socializeze cu cei prezenţi. Sellma turuia veselă cu câţiva iubitori de artă şi cu toate astea părea uşor stingheră în mulţimea ciudată care se adunase în mica galerie. Îl privi lung pe Jack care se afla în celălalt capăt al sălii și discuta aprins cu un critic de artă şi hotărâră din priviri să plece. Erau nerăbdători să discute despre ce descoperise Sellma după a doua vizită la bibliotecă. Jack rezervase o masă la un restaurant franţuzesc despre care îi tot vorbise. Comandară Fromage fondue, Coq au vin, Soupe a l’oignon şi Mousse au chocolat noir şi se ciondăniră în privinţa alegerii vinului dar cum Sellma fu atrasă de acordurile de pian care discret începură să mângâie atmosfera abandonă „războiul rozelor din pahar”, cum îl botezase Jack, şi începu să privească curioasă în jur.

Restaurantul era cochet şi liniştit, toţi cei aşezaţi la mese vorbeau în şoaptă şi erau îmbrăcaţi în ţinută de seară amintind de nişte vremuri demult apuse când oamenii păreau că trăiesc efervescent ca într-un pahar cu şampanie. Întâlni din nou privirea lui Jack care o dojeni cu o ridicare din sprânceană pentru curiozitatea ei nepotrivită într-un astfel de loc şi îşi fixă privirea pe paharul cu vin roşu recomandat de sommelier.

- Hey, ia te uită! Bollicini!

- Bolli... ce? întrebă Jack nedumerit.

- Bollicini! Bule, priveşte cât de frumos plutesc, spuse scoţându-şi creionul de ochi din poşetă şi începând să deseneze pe o carte de vizită a restaurantului.

Sellma desena peste tot. Schiţa peste orice suprafaţă care suporta să fie desenată. El nu înţelegea răzvrătirea asta. Lui îi plăceau lucrurile făcute după un anumit tipic şi o privea cu curiozitate ori de câte ori îşi scotea creionul de ochi şi mâna îi dansa febril pe cine ştie ce notă de plată dintr-un restaurant unde luau masa.

- De ce nu-ţi iei cu tine şi la restaurant un carneţel de schiţe? Aşa cum o faci mereu? o admonesta el.

- La restaurant? Jaaaack! Nu pot lua cu mine la un restaurant elegant ditamai geanta, doar o poşetuţă şi nu e loc în ea pentru vreun carneţel.

Drum în doi © SP

Imagine: via Internet

Atelier

În atelierul ei coborî lumina. Cu zgomot. Asurzitor. Nu şovăi nici un ciob de timp, izbucni în toate încheieturile luând forma de cub teşit a mansardei cu pereţi inegali, cu ferestre largi ca nişte ochi îndrăzneţi plus o lucarnă ciclopică ce se spărsese în acoperiş. Sellma se opri în faţa pânzei albe ca şi cum povestea care se cerea pictată era deja acolo iar personajele îşi cereau dreptul la viaţă şi ea trebuia doar să înţeleagă. Uneori nu prea ştia ce va urma să facă dar simţea, şi în plus îi plăcea riscul de a face totul altfel şi de a suporta consecinţele. Învăţase că important e să înveţi să priveşti nu doar pictura ci şi lumea din tine şi cea de dincolo de tine, să înveţi să descoperi ce e dincolo de prima impresie.

Zăbovi o clipă, îşi aşeză palmele pe pânză, închise ochii, oftă, zâmbi ca şi cum înţelesese un mesaj doar de ea auzit şi începu să picteze. Picta cu grabă studiată, cu o lejeritate de gest elegant agăţat de încheietura mâinii, inventa cu încăpăţânarea aceloraşi culori, se împământenea în tonuri furibunde, nu se auzeau decât respiraţia ei şi sunetul pensulei pe pânză ca un fâşâit răscolitor. Ultimele detalii le contura cu vârful degetelor ca şi cum ar fi vrut să de-a viaţă din propriile mâini, ca şi cum voia să simtă cum culorile prindeau viaţă sub atingerea ei, de parcă înţelegea emoţiile şi fragilitatea din nuanţe şi le mângâia protector. Aici era acasă, în lumea ei de culori.

Drum în doi © SP