Poveste

 

„Spune-mi o poveste”, mi-ai cerut împreună cu o cafea amară, într-o duminică dimineață cu ploaia în braţe. Nu mai ştiu ce poveste era. Ceva despre un tărâm cu portocali şi oameni fericiţi. Pentru tine inventam poveşti cu final fericit. Nu mai rămăsese nerostit niciunul dintre zilnic inventatele cuvinte de dragoste. Nu mai aveam de vorbit cu mine nicio vorbă pe care tu să nu o fi rostit deja. Vezi, iar a venit mai. E al șaptelea mai de când nemaivorbesc cu tine, dar vin dinspre tine amintiri plutind uşor ca puful de păpădie. Ca puful de păpădie le prind şi le pun în sân, în dreptul inimii, să-mi împlinească singura dorinţă rămasă în viaţă: aceea de a-mi aminti fiecare clipă cu tine, chiar şi de ziua aia când am dat peste toate șotroanele din oraș. Când am ajuns acasă eram frânți. Am dormit până a doua zi la prânz. Cu câte amintiri în urmă a fost asta?

Ecou

Cerul e încăpăţânat de gri, miroase a fum şi a lupi hămesiţi. Cu tine pe munte totul avea gust de verde. Ca la început. De la început. Începutul... Când am început să ieşim împreună am mers pe munte. Primăvara, parfum de flori, mersul pe jos, roua uitată pe frunze, păsările fluierau după noi, vocea ta... Pe munte cântecele tale erau triste, imateriale, ar fi trebuit să le pipăi ca să le înţeleg. Eu nu cântam, tristeţea aceea era între tine şi munte. Te urmam tăcut, ca un alpinist începător în urma unui șerpaș care a cucerit de sute de ori Everestul. Când am ajuns sus erai plină de soare, eu rămăsesem fără suflu. Era greu să țin pasul cu tine. Atunci m-am lăsat de fumat. Când îmi venea să fumez rupeam un vârf din crengile din jur și îl ronțăiam bombănind. „Hei, nu fi trist! Arăți ca un filozof ratat”, mi-ai spus râzând în cascade, devastator. Nu eram trist. Eram fericit că nu ratasem întâlnirea cu tine. Ochii mei se lipiseră de zâmbetul tău și am rămas iar fără suflu. Am poposit în vârf și ne-am strigat pe nume până ni le-a învățat muntele în ecou.

Photo: Drumul Talienilor

Visul unei nopţi de iarnă

E vară, mi-ai spus. Şi te-am crezut. Sau ţi-am crezut ochii, buzele, palmele… seismele unor gesturi din alt capăt de lume, jurnal afectiv diluat de graniţa trupului mărginit de umbre. Photographic flash. Dor, atingere, necuprins, pas de deux. E vară, mi-ai spus. Şi te-am crezut din nou. Rochia ta căzând cu zgomot ca o răsucire de valuri, genele mele lipite de cerul nopţii. Inimă, inimi, aripi. Gândul tău dezbrăcat de coajă până la miez, până la simţurile de unde începe povestea. Nopţile mele ca nişte ecrane voluptoase pentru primul şi ultimul Vis. Aproape, tot mai aproape, iluzoriu, îmbietor ca un fruct fără nume. I and my freedom. Te iubesc, ţi-ai spus. Şi te-ai crezut. Vis. Alunecare, spirală, mâini îngemănate. Semn. Stări. Am iubit, iubesc, voi iubi până mâine. Mâine eşti tu, mi-ai spus şi ai crezut din nou. Vom îmbătrâni împreună, ne vom număra ridurile precum copacii îşi numără anii, în cercuri. Concentric. Uite, aici am râs prima oară. Uite, aici ne-am certat de o mie şi unu de ori, aici am călătorit până în rădăcinile florilor. I don't know what I'm writing to you about. Prin noi trec săruturi prinse între două lumi. Prin tine trec sori, drumuri şi gări. Pe umărul meu stâng e fruntea ta şi o mie de nori. E vară, ne-am spus. Şi am crezut amândoi.

A de la ultima literă Z

Photo credit: Alicia Savage

You Left Me A Song

Nu te-am întrebat niciodată cum asculţi muzică atunci când eşti singură, dar te văd în camera de la stradă mutând fotolii şi scaune, ca şi cum ai muta longitudini, latitudini şi altitudini ca să faci loc unui sunet perfect. Alegi cu grijă un disc de vinil din colecţia ta de muzici perfect rotunde. Ai botezat-o aşa într-o seară cu ore numărate pe degete. Îţi treci uşor degetele peste placa de tuş, muzica vibrează deja în tine, acul se lipeşte de marginea rece – sărut scârţâit de iubire regăsită în buza iernii. Coperta rămasă între palme tremură ca o hartă pe o punte de corabie, răspândind valuri prin întregul corp. Ai pus telefonul pe silent – ştii că sună, cu coada ochiului vezi ecranul luminat, dar nu răspunzi, te lupţi cu o ultimă vibraţie dintr-un cânt gregorian. Încerci să prinzi a patra dimensiune dintre două secvenţe timpurii*. Apoi ţi se face dor de ploaie. Butonezi telefonul şi cânţi împreună cu Beth Hart: „I got caught out in the rain, If I die I don't care, I'm in love.” Şi dansezi. Şi eu caut cuvinte pentru tine, ceva ce trebuie să pronunţi într-o manieră aproape exclusiv corporală, un şir de silabe, o vibrație pură, fără trecut, fără viitor, un etern acum născut din rotirea mâinilor tale, cu mine trăind prins în vârtej. Şi înţeleg că tot ce ştiu nu mai pot să spun nimănui.

A de l ultima literă Z

*Secvențele sunt cântece poetice, bazate pe cuplete. Chiar dacă multe dintre ele nu fac parte din liturghie și nu fac parte din propriul repertoriu gregorian, secvențiile gregoriene includ cântece bine cunoscute, cum sunt Victimae pascali laudes și Veni Sancte Spititus.

Cinema Paradiso

Photo credit: Ana Piuaru

O sală goală de cinema. O sală improvizată, cu pereții de cramă domnească abandonată și scaune inegale, desperecheate. Filmul n-a fost cine știe ce, i-am uitat și titlul, se termina aiurea, în coadă de pește. Ție ți-a plăcut. Ai rămas în sală privind undeva între cuvintele lipsă, așteptând să se ivească ceva, un foșnet al timpului sau o durere cu-n îndrăgostit sub braț. ”Nu te grăbi, nu strânge finalul ca pe un ziar de luni dimineață. Filmul are nevoie de un happy-end”, mi-ai spus așa cum ai spune că trebuie să cumpărăm pâine. Am inventat pentru tine un final cu visătorii din țara unde timpul se măsura singur răsturnând nisipul de pe o plajă clepsidriană la fiecare veșnicie trăită de îndrăgostiți, un el și o ea, cu o tarabă înfiptă în intersecția cu afișe de filme noir. Făceau contrabandă cu drumuri, le vindeau la preț de-o înghețată ucisă de un soare care a schimbat destine cât ai zice tic-tac. Un copac bătrân i-a luat de mână și i-a învățat să facă scaune pentru lumina care zăbovea în casele cu oameni la fereastră. În ziua când deschizătorul de drumuri s-a întors în oraș cu o rolă de film sub braț, oamenii și-au luat fiecare câte un scaun și s-au așezat în sala unde se întâlneau drumurile care duc la mare. Fiecare om cu scaunul lui făcut din copacul care a murit frumos, cu brațele deschise, privind cerul (era bătrân, nimeni nu i-a putut număra cercurile, doar timpul însuși), și, în așteptarea primului cadru, oamenii au început să(-și) povestească. De ei înșiși, de cei foarte iubiți, de zile cu soare, cu ploaie, de case, orașe, cărți, de epidemia de gripă, de primul dinte, de primul și ultimul zâmbet, de prețul la benzină, de rata la bancă și taxa pe profit. Atunci s-a stins lumina care aprinde tăceri. N-a profitat nimeni. Oamenii au continuat să vorbească, filmul era un pretext pentru cuvintele care își dăduseră întâlnire în cinema cu clipa aceea care nu trece niciodată. Noi, de la finalul filmului am trecut la săruturi cu gust de cafea și floricele cu unt. Ne-a scos din sală o tanti cu un mop și atitudine de cerber. Afară ploua cu sughițuri. Am hotărât să ne udăm până la piele. Uitasem să luăm umbrelele cu noi. Le-am găsit când am ajuns acasă. Erau pe patul din dormitor, una lângă alta, ca două semne de mirare cu buline și dungi.

Coji de portocale

În cafeneaua din centru mai au și acum cutia cu șervețele pe care ți-am scris scrisori de dragoste. N-aveam niciodată la mine ceva de scris, fata de la servit îmi dădea un pix, barmanul câteva șervețele. Scriam apăsat printre pete de cafea și de vin. Uneori îți desenam flori și hărți ale orașelor din mintea mea. Cel mai mult ți-a plăcut orașul unde locuiau, în cutii de carton, flori cu joben și pince-nez-uri în formă de litere. Ne-am plimbat prin el a doua zi de Crăciun, când am terminat de băut vinul fiert. Felinarele erau din portocale decojite. Cojile se așezaseră pe bănci. Le-ai strâns, le-ai prins-o cu ace de brad și ți-ai făcut o rochie înfășurându-te în panglica portocalie ca un fluture reîntors în cocon. În păr aveai parfum de scorțișoară și râdeai pe note, ca un colind cântat lângă o fereastră dezghețată. Ardea focul și ne era cald, de fereastră se lipise un soare ca o inimă plină de lumină, un monolog solitar şi nesfârşit al razelor cu serafimii de inimă.

Imagini via Internet

Feeling

Mi-e dor de cântecele alea pe care le cântai dintr-o dată, fără să bagi în seamă sunetul lumii. Eram în tramvaiul care ne ducea spre gară, într-un oraş străin pe care l-am scotocit până în adâncul mahalalelor. Ploaia îşi făcea de lucru cu graniţa de nord, măsurând în cercuri de apă vârsta străzilor, tu fumai a treia țigară. ”Cum poţi să cânţi intr-un tramvai plin de oameni”, te-am întrebat la prima staţie. M-ai privit ca atunci când cineva îți spune că n-a visat niciodată un portocal înflorit. ”E o chestie de feeling”, mi-ai spus. De fapt, nu mi-ai spus, mi-ai cântat. Ce uşor ajungea vocea ta la mine! Îi simt şi acum vibraţiile, mai ales când plouă și trosnesc stropii sub pașii de seară.

Cochilia

De fiecare dată când călătoresc spre mare știu că de fapt călătoresc spre tine. Știu că acolo te ascunzi, în marea cu alge, scoici de lavandă și valuri hula-hoop. Roțile de tren, vântul din ochii mei și ceva ca o lumină care doare e tot ce mi-a rămas de la fata care a navigat cu o cochilie până în locul unde am aflat cine sunt. Nici măcar nu știu ce voi găsi când voi ajunge acolo, sunt atât de multe întâmplări și atât de mult timp de când te-am cunoscut, dar acum nimic nu mă mai poate lua prin surprindere, nici măcar dragostea.

Imagine: via Internet

Blues

Fiecare blues pe care îl aud îmi pare că e bluesul nostru şi încep să dansez ca atunci când am început să dansez de unul singur, în parcul din staţiune, şi tu mi te-ai alăturat râzând. "Nu puteam să te las să te faci de râs de unul singur, in public" mi-ai zis când cântecul a ajuns la refren. Eram îmbrăţişaţi cu îmbrăţişarea aia din primele zile, risipită din strânsura sufletului. Mirosea a flori de cireş ce nu se îndurau să se transforme în fructe, a cer neîmblânzit şi alei de parc încolţite de iarbă.

© SP

Imagine: via Internet

Noaptea de Sânziene

„Ce flori îţi plac?” te-am întrebat când am fost la ţară, la bunicii tăi. Era vară, era ziua de Sânziene şi îţi împletisem o coroniţă ca din aur curat. Vorbeam despre Shakespeare, despre tenişii din pânză şi dansul ielelor. Credeam că în noaptea aia chiar se vor deschide cerurile, lumea pe care o ştiam se va sfârşi şi se va naşte o lume negândită de oameni. Am rămas peste noapte pe deal, să ne prindă sfârşitul lumii îmbrăţişaţi laolaltă cu florile de câmp. Ne-a prins ploaia şi ne-a botezat între fulgere şi tunete. Din noaptea aia n-am mai fost la fel. Eu eram tu şi tu erai eu, ca florile care înfloresc împreună pe aceeaşi tulpină. “Florile îţi plac sau nu, nu poţi alege între ele, trebuie să-ţi placă toate, cel puţin de dragul că s-au înflorit pentru tine” mi-ai spus când ploaia începuse să tacă şi se auzeau stelele cum îşi uscau lumina pe frunzele teilor.

© SP

Imagine: via Internet

Un cuvânt scris

În debara am găsit o mașină de scris. Remington. Taste rotunde, culoare neagră. N-am mai scris de mult. Nu simt nici ruşine, nici revoltă, nici indignare. Doar indiferență. Pe vremuri ziua mea începea și se sfârșea cu un cuvânt scris, învierea și moartea unei zile pe litere, ca pe o sârmă de acrobat cu viața defilând în propoziții ample, vii. Azi, cuvintele sunt doar un amestec de litere așezate de-a valma, haosul dinaintea întrupării, liniștea dinaintea creației, solitară. Îmi place liniștea solitarilor, e tandră. Oameni cu pacea în suflet alături de care ți-e bine când taci.

© SP

Un metronom de stropi

Mai grea decât o despărțire de îndrăgostiți, ploaia cădea înghițind fiecare zgomot rătăcit în oraș. Picăturile etalate ostentativ sfărâmau orașul, clădirile îşi conturau geometria cu linii transparente, sticloase. Pe strada cea nouă nu mai era decât liniştea, mai grea decât ghiozdanul unui copil în ultima zi de școală. Straturile de culori, de mirosuri, (cel de cafea m-a urmărit mult timp), de ceață încercau să o concureze și o toropeală spleen se deschidea în mintea mea ca un labirint măsurat de un metronom de stropi. Pic, pic, pic… Ar fi trebuit să mă opresc acolo, să-mi construiesc o casă din lemn, să-mi petrec timpul sub umbrarul din grădină, așezat pe o bancă veche, înconjurat de oameni invizibili, prizonierii amintirilor mele.

Imagine: New York Autumn