O plimbare prin iarnă

Iarna – soare mirosind a depărtări albe înţepenite unde s-a oprit crivăţul să privească vals trist de fulgi scuturaţi de cerul de sticlă, brazi împovăraţi cu o iarnă din cele mai albe, cântând timid o romanţă cu parfum de ac verde strivit între degete. Nori călătorind de-a dreapta privirii, grăbiţi de frig. Corbul Edgar sorbind din ochi o creangă argintată de nuc, golită de păsări. Vârfuri de ierburi amare, îngheţate, zgribulind sub sărutarea unui vânt din nord. O cărare de gheaţă întinzându-se sclipitor peste un râu potolit. Trandafirul roz, trecut cu vederea de bruma toamnei, şi-a îndesat pe ochi o căciulă de nea. Sub arcade de crengi tivite cu degete de cristal, trecem stârnind draperii de mătase îngheţată. Paşii înveliţi în opintiri de omăt scârţâie a drum de munte. Lumina mai albă cu o zăpadă se frânge pe dealul cu spinare de brazi şi puncte vrăbii. Un lup sătul de ger iscodeşte valea cu ochi nemişcaţi, mestecenii stau în cărări încolonaţi, vârfuri de crengi cu mănuşi de bumbac ne arată caii liberi fornăind în valea învelită până sub ochi, vale cu o biserică mică închinată sub tâmplă. Oamenii de zăpadă se sărută cu guri de cărbune. Un gard se vopseşte cu fulgi în faţa cabanei cu parfum de lemn proaspăt tăiat. Ferestrele-s mari, cu ramă de cetini şi un motan leneveşte în coşul cu gheme de lână. Ninge cu poveşti de basm nămeţit cu noi. Se scoboară fulgi în clepsidre topind timpul lângă şemineul vorbind pe limba veche a anilor din cercuri de copaci. E cald în focul ce ne renaşte cu arderea braţelor noastre. Palmele noastre, transparente, îşi citesc cărările cu vârful degetelor. Provizii de iarnă din săruturi ne facem să ne ţină de foame şi sete. Suntem atât de proaspeţi iarna, deszăpezind vise, dezgheţând aripi, destupând poteci descoperite în doi. Ştim, încă mai ştim, să ne întoarcem din iarna pe care o topim iarăşi cu noi.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

Un septembrie auriu

Vremea caldă era pe placul primelor zile de toamnă. Un septembrie auriu. Acel auriu, pe care îl cunoşti de-o viaţă însă doar într-o zi de toamnă ai impresia că îl vezi pentru prima oară şi te impresionează de parcă ţi-ar aluneca printre degete nu frunze galbene, ci tapiserii care zgârie rezistenţa fină a ceţii din începutul de zi, cu noduri de nervuri negre, formând insule netede lângă petele strălucitoare de sticlă din labirintul uşilor deschise.

În ziua aceea ceva s-a schimbat, s-a deschis o uşă spre o lume secretă. O parte din lumea lui m. O altă parte, o altă zi.  Ziua aceea ca un buchet de flori sălbatice.

© SP

* m = mademoiselle

Imagine: via Internet

Luna albastră

Luna, moon, fengari, lune, mond, lua... Borges se întreba în ce limbă sună mai frumos cuvântul lună. Beethoven a înţeles primul. Au urmat apoi îndrăgostiţii dăruindu-şi-o unul altuia (ba chiar o fată cu capu’n nori a vrut-o pătrată iar el s-a scotocit în toate buzunarele pline de dor și i-a cumpărat-o de la taraba din colţul cerului plătind cu zloți de lumină), visătorii zboară spre ea cu avioane de hârtie, poeţii o învârt pe toate părţile şi o rotunjesc cu versuri iar un lup singuratic, punctual şi încăpăţânat, o cheamă la ospăţul fiarelor în pădurea cu inorogi. În seara asta e albastră! Nu se ştie de ce. Poate pentru că un pictor abstract a mângâiat chagallian al ei palid chip, sau cerul a citit povestea de dragoste cu iubitul ei soare şi a plâns cu lacrimi de cerneală din călimara unui astronom anonim, sau... cine ştie? În seara asta e albastră, albastră şi frumoasă. Haideţi să ne-o privim împreună!

Un iluzionist jonglând cu lumina

Soarele se rotunjea arzător pe cer. Un câmp nesfârşit de floarea soarelui se ţinea hipnotizat după el. A scos mâna pe geamul deschis al maşinii şi şi-a lăsat-o mângâiată de petalele calde de sulfină care străjuiau drumul. În spicele de grâu trosneau boabe cu miros auriu de pâine. A ajns. În livadă, un cais se îmbogăţise îmbietor cu globuri de chihlimbar. Pe măsuţa de pe terasă aşteptau un cantalup rece şi un pahar brobodit în care pluteau, printre cuburi de gheaţă, două felii subţiri de lămâie.
Şi-a aruncat pălăria de pai pe măsuţă şi s-a aşezat în balansoar. În legănatul răcoritor, care-i flutura părul, a văzut câmpul în balans. Un iluzionist jonglând cu lumina. A băut limonada şi a zăbovit pe terasă. Împături cu privirea câţiva kilometri până la câmpia de grâu pârguit şi hotărî s-o ia într-acolo. (...) El apăru ca de obicei de nicăieri.
S-au aşezat iar unul lângă altul uitând de timp. Priveau câmpia pârguită şi-atât.
Undeva, în depărtare, la un radio răgușit, Eva Cassidy cânta despre câmpii de aur:
„Will you stay with me, will you be my love?... We'll forget the sun in his jealous sky, as we lie in fields of gold... ”
— E frumos aici sus. Vii des aici, m?
— Îhî. Aici obişnuiesc să mă mint că n-am niciun deadline. Dinamitez câteva ore şi le răsfir aici sus, deasupra florilor sălbatice. Mă reîntorc şi caut, caut, dar nu-mi mai regăsesc câmpul.
— Ai o sămânţă sălbatică în tine care încă nu şi-a găsit câmpul. Eu ştiu să caut, m. Am să tot caut acel câmp sălbatic până am să-l găsesc şi-am să ţi-l dăruiesc până am să-l merit şi eu
A tăcut. Tăceau împreună. Cuvintele au hotărât între ele să tacă şi ele.
— Hai să ne vorbim, m.
— Ce să ne mai spunem? Nu s-a spus deja totul?
— Hai să ne mai rostim o dată!
— Despre drumuri care nu duc nicăieri?
— Despre drumuri care duc de la unul la altul.
— O viaţă pe drum?
— Nu. Ne putem opri.
— Când?
— Când găsim.
— Tu ai găsit?
— Da.
— Nu mă întrebi?
— Ce?
— Dacă și eu am găsit.
— Încă nu ştii cum să răspunzi, m.

Imagine: Gerhard Nesvadba, Golden Cascade

Ala bala portocala

Ala bala portocala, cin’ te prinde nu te lasă...

- Ne prindem şi noi în joc, m?

- Nu ne-am prins deja?

- Eu da. Tu te-ai prins?

- M-am prins? Sau te-am prins?

- Ne-am prins amândoi, acum învăţăm doar să nu ne mai dăm drumul.

m & M – O iubire ciudată © SP

* m = mademoiselle

Imagine: Julie di Waroquier

Cheia de la inima ta

„Care e cheia de la inima ta?” o întrebase el într-o seară, la mare, în timp ce repara încuietoarea uşii de la casa pescărească. Îşi dusese instinctiv mâna la inimă, ca şi cum ar fi verificat să vadă dacă nu o uitase descuiată. El a râs, a râs şi ea, inima a tresărit ca o casă a cărei uşă e deschisă brusc.

m & M – O iubire ciudată, © SP

Imagine: Heather Evans Smith

Fulgologia

Cumpărături, cumpărături... Mi-am cumpărat o căciulă cu moţ şi am pornit în căutare de zăpadă pentru un om cu ochii de cărbune. Ar trebui să mai ningă. Zăpada de până acum nu-mi ajunge. M-am oprit să beau o cafea cu scorţişoară. În cafenea se cânta nostalgic:

Dust in the wind

All we are is dust in the wind...

Şi acolo, în cafenea, răsfoind o revistă, am găsit un motiv să iubesc iarna: fulgii de nea! Fiecare fir de praf cosmic ce coboară în timpul iernii spre pământ se transformă într-un fulg de nea, scria sub fotografia unui fulg fotogenic. Nu există doi fulgi la fel doar simetria celor şase colţuri, fiecare crescând în mod independent influenţat de ceea ce întâlneşte în căderea lui aşa cum tu ești o persoană diferită pentru fiecare om cu care îţi încrucişezi drumul. O varietate de forme complicate plutind spre pământul în care îşi vor găsi liman. Nu-i aşa că ne asemănăm foarte mult cu fulgii de nea? Eu una mi-aş recunoaşte fulgul geamăn imediat, după ascuţişul colţilor, pardon, al colţurilor, aşa că azi, din solidaritate, m-am hotărât să-i spun bun venit fiecărui fulg pe care îl voi întâlni. Şi anul viitor vreau să studiez fulgii. Fulgologia. Noua ştiinţă de început de an.

P.S. În revistă am găsit un bonus; abţibilduri pentru unghii cu fulgi de nea! Oh, yes!

Pentru cine moare toamna atât de frumos?

Foto: Alin Brotea

Toate cărţile de basme ascunse în rafturi îşi pregătesc paginile pentru nopţile lungi şi reci, nopţi cu muzee de stele şi o lună rară căutată de corbi, eternii aristrocraţi, printre cinci crengi strâmbe cu o ultimă gutuie fără bagaje somnolind lângă un cuib primitor. În sticla geamului, brumată, ceaşca de cafea pare lampa lui Aladin din care iese, unduindu-se îmbietor, un duh mirosind a weekend şi a trei dorinţe nemaiauzite. O rază sprijinită de tocul uşii cercetează ziarul din prag, proaspăt, luminând pagina cu versuri de dragoste dată în pârg. Vântul trist protestează vehement că nu mai are nori de alungat de-a largul cerului gri-gri. Nu mai stă să plouă de mult. Norii s-au mutat undeva departe să fie scaune pentru o filarmonică de vrăbii şi umbreluţa roşie stă îmbufnată în cuierul de haine cu o pălăriuţă de vară pe cap şi mănuşi în buzunarele pline de ghinde. Râsul nepăsător al frunzelor aşterne covor pe iarba cu fire subţiri ca nişte pitici vegetarieni, flămânzi de soare. Dimineaţa a plecat de câteva minute şi o amiază caldă cu parfum de crizanteme galbene i-a luat locul instalându-se comod pe o movilă de mere roşii, bucuroase că toamna a venit la întâlnire. Ea a reţinut exact locul şi a venit la fix, merele s-au luat după ceasul din centru, rămas în urmă cu o oră ce avea multe de povestit, şi au mai zăbovit pe ram până să coboare unul câte unul rostogolindu-se apoi la picioarele unui trunchi de nuc bătrân cu scorbura plină de licurici şaşii. Focul din cămin scutură casa de frig, violoncelul lui Yo-Yo Ma o eliberează de linişte şi am o stare de întrebat timpul pentru că vreau să înţeleg de ce doar acum foşnesc frunzele atât de frumos, de ce pensulele de pictat se simt bine în cana de lut neagră cu buline albe, de ce ziua miroase a plăcintă cu mere şi a nuci verzi, focul e vesel, pisoii leneşi iar castanele sunt gata de copt. De ce abia acum înţeleg ce dor mi-a fost de arămiu, de ruginiu, de auriu... Ştiu, pentru toate astea toamna moare încet, încet până când totul va fi ca un peisaj desenat cu creionul pe o hârtie albă ca în copilărie, dar până atunci hai să ne întrebăm unul pe altul: pentru cine moare toamna atât de frumos?

Addicted

Într-un cuib din teiul acum auriu un cocostârc mic învăţa să se întoarcă, ea nu se putea lăsa de drum. Nu te poţi lăsa de drum ca şi cum te-ai lăsa de fumat, să stingi un capăt şi să nu mai aprinzi altul. Şi ea era un drumeţ înrăit, pe tălpile ei scria Addicted, nu se putea opri. Privi de-a lungul drumului ce şerpuia sub copacii ruginii. Drumul ăsta părea un culoar luminat difuz, cu un capăt ispititor. Un culoar lung pe care trebuia să-l străbată. Nu credea că mai putea căuta drumul cu aceiaşi ochi. Până în seara asta nu mai trecea pe acolo decât din întâmplare, nu-i mai căuta nuanţele şterse. Nu trecea nici tăcând, nici vorbind. Se descălţa de pantofi ca nu cumva să-i audă căutându-l. Cu tălpile goale nu se auzea că trece şi se felicita în gând pentru puterea de a păşi normal. Trecea mai departe aprizând un nou drum doar ca să-i vadă flacăra, să-l ardă până la capăt cu trecerile ei de mai multe feluri. Le preatrăise cu el, le murise singură. A rămas cu drumul, cu drumul ce o ducea iar spre..

.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: Vladimir Nikulin

Barca de hârtie

Şi-a aruncat sandalele şi a pornit încet prin apă. Ţinea în palme o barcă de hârtie cu un gest delicat, aşa cum ţii ceva de preţ de care îţi vine greu să te desparţi. Nu ştia de ce făcuse asta, de ce tot ce-i scrisese în seara aceea pe foaia ruptă din jurnal i se păruse prea mult şi credea că singurul lucru logic era să o încredinţeze mării, aşa cum arunci în valuri o sticlă cu un mesaj înăuntru, doar că bărcuţa ei odată găsită va fi fost spălată de apă şi tot ce scrisese va rămâne numai în sufletul ei.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: Julie di Waroquie

Trenul spre locul pe care îl cauţi

m nu simţise niciodată că ar fi pierdut vreun tren. Avusese curajul să urce în primul tren care-i ieşise în cale atunci când voia să fugă departe. Nu privea niciodată în urmă, ştia pe de rost tot drumul parcurs şi nu relua vreodată paşii care duceau înapoi. Destinul se înşelase crezând că ar putea-o lua de la capăt dintr-un loc unde se oprise cândva. Avea o singură gară şi nu pleca decât spre înainte. Ştia că undeva anume, într-un loc ascuns după timp, necunoscut de nicio hartă a lumii, exista locul pe care îl căuta, un loc sigur fără balansul între hotărâri corecte şi greşite, între ce este şi ce s-ar putea să fie, fără timp pentru alegeri cu termen limită, doar prezentul fără întrebări şi răspunsuri ca un şir de mătănii ale unei rugăciuni uitate. Da, da, drumul de fier în sunetul ritmic al roţilor de tren cu posibilitatea unei gări luminoase când te trezeşti deodată în compartimentul înţesat de beznă şi visele o iau la fugă pe culoarul lung, împiedicându-se de bagaje şi necunoscuţi, era o ispită căreia nu-i putea rezista.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

*m=mademoiselle

Lumea se împodobeşte cu dragoste

Zăpada era curăţată bine de pe terasa şi scările conacului vechi dar era lăsată să troienească peste balustrada şi coloanele împodobite cu ghirlande din crengi de brad şi beculeţe multicolore. M urcă repede treptele şi bătu energic la uşă. Înăuntru se auziră nişte paşi apoi linişte. Bătu din nou insistent.

- m, eşti acasă?

Uşa se deschise zvâcnind şi m apăru în prag îmbrăcată de oraş.

- Da. Sunt acasă.

- Şi de ce nu răspunzi?

- Îmi place să te aud bătând.

- Hai că ne aşteaptă oraşul împodobid de sărbătoare!

- Hai, domnule!

Rând pe rând toate ornamentele de Crăciun se aprind şi încep a muşca din întunericul rece gustându-l cu mii de culori. O umbrelă de sticlă plină de beculeţe aurii plutind pe deasupra unui scuar salută oraşul ce clipeşte vesel făcând şmechereşte din mii de ochi spre trecătorii încărcaţi cu daruri. Venit în vizită, tocmai din vârful muntelui, un brad împodobit de sărbătoare cu ghirlande şi globuri binecuvântează piaţa cu miros de ace veşnic verzi în vreme ce o ghirlandă de vâsc cu o fundă roşie la gât a uitat de ger încălzită de sărutul a doi îndrăgostiţi ce nu se pot dezlipi unul de altul. În parcul moţăind ca un bătrân după masa de seară un pisoi vârât până-n gât în omăt înaintează grăbit spre inima desenată lângă statuia unde un înger adăposteşte fulgi pe aripi urmărit de trei pui de mâţă cu boticurile lipite de sticla ferestrei ce-i desparte de aleile pline de joacă. Pe o bancă troienită trei vrăbii înveselesc un om necăjit ce le dăruise un colţ de pâine fără să se de sperie căţelul peltic ce latră şturlubatic trăgând nerăbdător de pulpana hăinuţei prea lungi a unei fetiţe ce se opinteşte să vâre în cutia poştală o scrisoare mare cu adresă de Laponia ce va fi transportată cu trenul mic şi colorat care, pufăind molcom, poartă copii de la toneta cu vată de zahăr până la standurile din lemn ca nişte căsuţe de turtă dulce năpădite de ciocolată cu marţipan, candy canes, prăjituri cu glazură, de cozonaci, de portocale şi bomboane de pom învelite în mantii strălucitoare. Gerul desenează steluţe, cerul le aprinde, oamenii le poartă în ochi şi în suflet. O caleaşcă regală trasă de un cal princiar cu o mantie de mătase roşie aşteaptă să pornească la pas de fulgi iar aleile fac loc perechilor de îndrăgostiţi alergând descheiaţi la suflet, familiilor cu braţele pline de copii, bătrânilor păşind cu grijă printre amintiri. Standul de globuri, ornamente, lumânărele e păzit de un şir de soldăţei de lemn în uniforme albe şi verzi cu fireturi şi nasturi auriţi iar un spărgător de nuci în tunică roşie şi chipiu albastru zâmbeşte cu gura până la urechi unei balerine ce-l priveşte galeş dintr-o cutie muzicală. Strada freamătă, are vârsta fiecărui trecător şi fiecare trecător are vârsta copilăriei şi a bradului împodobit. Un foc încins cu un cerc de pietre ceartă cârnaţii ce sfârâie pe grătar şi vinul din vasul de lut ce bolboroseşte deasupra sughiţând din cauza aromei de scorţişoară iar un vânt ameţit scutură zdravăn un copac plin de sine şi împrăştie praf de nea peste fereastra unde două mâini împreunate desenau o inimă pentru a putea privi dincolo de fulgi. Garda de onoare a felinarelor cu căciuli de omăt salută cu salve de lumină sania încărcată de daruri a lui Moş Crăciun trasă de un ren calm, rumegând o listă niciodată prea lungă. Lângă doi oameni de zăpadă îmbrăţişaţi un scrânciob leagănă o familie de fulgi coborâtă de pe conurile de brad pudrate cu zahăr. Un fulg nou-nouţ se admiră pentru o clipă într-un glob iar apoi pluteşte lin, lin spre patinoarul unde începe balul iernii. Se lasă seara încet ispitită de colindele ce vestesc vestea cea mare. O bisericuţă din lemn cu pragul lustruit de mulţimea de paşi priveghează cu lumânările aprinse. Un cor de îngeri cu ochii plini de inocenţa copilăriei anunţă că la Vifleem colo-n jos cerul arde luminos. E linişte, e pace, lumea se împodobeşte cu dragoste. Vine Crăciunul!

m & M – O iubire ciudată, © SP

m=mademoiselle
M=Monsieur

Marea, marea, marea...

Marea ispiteşte plaja într-o zi abia începută. Apă şi nisip într-un dans ce caută timpul în cele mai neobişnuite locuri. O plasă de pescuit agăţată între doi piloni pare pânza ideală pentru crivăţul pictor ce aruncă în toate părţile cu zăpadă ca un artist dezinvolt experimentând forme din cele mai bizare. Silueta lui Sakir, ca o santinelă înfăşurată în pelerină, veghează micul port cu ochi de pirat. De la distanţă pare şi el un pilon negru fluturând o aripă întunecată, tăcând, privind, aşteptând. O scoică mică înfiptă în nisip ca o rană deschisă culege fulgi în vreme ce vântul culege poveşti şi le îmbarcă pe puntea corăbiei cu pânzele întinse a drum lung unde a rămas sufletul bătrânului marinar. Un pescăruş zăpăcit, vârât în aripi până sub ochi, măsoară grăbit plaja de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, pierdut în albul ce împărăţeşte peste lumea din golful vacanţelor. m nu se mişcă, continuă să fixeze marea, hipnotizată. Tace. Din când în când notează ceva într-un jurnal cu coperţi liliachii suflând în pumni ca să-şi încălzească degetele. În urma ei soarele timid lasă o umbră ca un ghem strâmb scăpat din gheruţele unui pisoi jucăuş. Plaja îşi ţine nisipul aproape. Ţărmul vuieşte. Marea. Marea. Nimic ce s-ar putea cuprinde doar cu ochii. Dor. Sunetul unui vapor scuturând ceaţa o surprinde. Ascultă. Înţelege. Simte. Scrie. Scrie. De ce n-ar scrie dacă marea îi povesteşte atât de multe? Marea. Marea. Scutură creionul ca şi cum ar scutura o pensulă... şi scrie. Marea dansează purtată pe braţe de un vânt maiestuos, toate faldurile de mătase turcoaz se înfioară, se răsucesc, se rotesc alergându-se unul pe altul până la stâncile îngheţate ce le răsfiră în dantele de spumă, în aburi ca nişte ceţuri plutind elegant în poala cerului gri. Un val imens din rochia-i de brocarturi şi alge se năpusteşte peste corabie măturând puntea ca o trenă de apă într-o sală de bal, înfăşurându-se apoi ispititor în jurul un far ca un prinţ îmbrăcat în uniformă de gală, învăluindu-l cu totul, întunecându-i ochiul de lumină ca apoi să treacă mai departe, cu dezinvoltură, răvăşind un pescador, golindu-i buzunarele de peşti zornăitori spre a-i risipi fără regrete în cele patru zări lăsându-l lefter şi trist în mijlocul unui pustiu de apă. Marea, marea, marea trece mai departe deschizându-şi evantaiul, flutură din genele-i de apă, lungi, peste portul încremenit şi se opreşte să-şi tragă sufletul în linia depărtărilor. Oftează. Tace. Sprijinită de stânci priveşte cerul. Cerul priveşte în ea... şi ninge.

m & M – O iubire ciudată, © SP

m=mademoiselle

Cu mâna pe inimă

Despre dragoste nu poți să vorbești decât cu mâna pe inimă, chiar dacă simți că te doare, chiar dacă sângerează. Să vorbești cu glas tare atunci când simți că ea este cea pe care ai căutat-o cu entuziasm, cu reținere, cu speranță, cu tristețe, niciodată resemnat. Ştia că m era Ea. știa pentru că o visase și acum îi recunoștea zâmbetul, ochii, simțul umorului, ironia chiar și hmm-ul pe care ea nu-l conștientiza sau frazele pe care i le sfârșea ca și cum s-ar fi cunoscut de o viață. Nu fusese o simplă coincidență că se întâlniseră, el ştia asta, ea încă nu voia să o recunoască.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

Ploaia hotărăşte forma oraşului

Ploaia hotărăşte forma oraşului. Îl lăcuieşte ca pe un tablou suprarealist, proaspăt, îl diluează, îl măreşte ca văzut prin lupa unui căutător de mister în negrul nopţii ca o scenă cu cortina trasă. O creatură gigantică plină de ochi dreptunghiulari de lumină palidă atârnând greu în ramele ferestrelor plutind deasupra panglicilor sticloase de asfalt cu ochi rotunzi trecând în viteză peste apa şiroind ritmic. Ştergătoarele de parbriz se plimbă frenetic de la stânga la dreapta ca două mâini grăbite să şteargă lacrimi de pe un obraz trist. Miezul de noapte se apropie greu, tărăgănat, scuturându-şi orologiile cu turn de ceasuri încărcate cu stropii cântând blues. De-a lungul unei cafenele linia continuă de lumină în culori de neon aleargă odată cu zgomotul de voci care uşor, uşor rămân în urmă ca nişte şoapte dezvelind creaturi cu braţe uriaşe proiectate pe sticla vitrinei ude. Lângă automatul de cafea un gest, o mână cu degete frumoase, lungi, ivindu-se brusc din negrul unei pelerine de ploaie, căutând în buzunarul adânc mărunţiş pentru o cafea amară, ultimă, pare desprins dintr-un film noir. Dacă am avea timp să-i ascultăm povestea, dacă timpul ne-ar îngădui să-l stăpânim, dacă... Mereu ne cheamă locul de unde am pornit. De câte ori ne întoarcem într-un loc până îl putem numi acasă? Nu avem timp să răspundem, ploaia ne ispiteşte iar privirea spre siluete grăbite, nevorbite, arhivate într-o clipă uitată deja. Câte cuvinte au rămas nespuse în ziua peste care ploaia trece cu nonşalanţă, nu ştie nimeni. E deajuns să priveşti lumea trecând pe trotuar, să înţelegi greul zilei aşteptând liniştea nopţii înconjurat de siguranţa lucrurilor tale şi cu fârâitul unei pisici alături. Oraşul nu se mai vede. E potopit, răpăit, înecat de apă. Tace. Vorbeşte numai ploaia. Ploaia in the bad mood. Ce departe pare dimineaţa când cea mai dificilă alegere era: cafea neagră sau cu lapte? Umbrela sau ploaia? Sau... ? O fată sub o umbrelă imensă citeşte o carte sub felinarul din staţia de tramvai. O staţie înainte de capăt. Nevoia de a fi fost. Un loc unde să-ţi odihneşti privirea pe întinsul drumului pieptănat de fire lungi de apă, întuneric lichid şi uşi glisante deschizându-se fără de rost. Oraşul îşi spală faţa pregâtindu-şi botezul. Trebuie să-l trăieşti fără teamă, fără ezitări, fără remuşcări până la ultima oră rămasă suspendată undeva în începutul unei zile noi. Şi jazz. Şi dimineaţa. Ştie oraşul de ce îl găseşte ploaia mereu nepregătit?

- Ce-a fost mai întâi, domnule? Ploaia sau jazzul?

- Mai întâi a fost oraşul după aceea noi. Jazzul avea nevoie de un oraş, oraşul de o poveste de dragoste, povestea de dragoste de noi.

- Şi ploaia?

- Ploaia ne căuta pe noi, mademoiselle.

m & M – O iubire ciudată © SP

Un loc unde să fii fericit

Un loc unde să fii fericit. Ca un Camelot cu o masă rotundă pentru toţi cei care iubesc. Unde e acel loc? Unde e? Unde e? Mai contează? Important este că există. Secretul nu poate fi ţinut mult timp. Va exploda ca un adevăr din acelea ce nu pot fi tăcute. Aşa, deodată, ca un surâs imperceptibil, ondulat în colţul gurii, ca un abonament preplătit pe care va trebui la un moment dat să îl încasezi. Nu va putea trăi sub acoperire chiar dacă e cea mai scandaloasă clandestinitate ce se poate dori, îl caută îndrăgostiţii lumii, eu, tu... hai, spune, eu, tu, spune din adâncul sufletului, din plinul inimii, din infinitul fără uşi pe care l-ai văzut plutind deasupra celor ce iubesc, în clipa aceea de dinainte şi de după un Te iubesc, clipa aceea când te temi să nu cadă cerul. Un loc unde să fii fericit. Un loc pe care dinadins nu-l vede nimeni pentru că ne place să-l căutăm iar, iar şi iar acolo unde se întorc norii pe toate părţile, unde se lipeşte luna de degete, unde dispare muzica atunci când te caută, cânt te găseşte, când ne întâlnim, când iubim, acolo unde suntem când suntem împreună din prima zi când ne-am cunoscut până în toate celelalte zile.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: Valentina Fontanella

O scară princiară

O fascina scara din vechiul conac. Îţi fura privirea de cum o vedeai unduindu-se până sus ca o femeie frumoasă ce nu privea niciodată înapoi ademenită de ceva ce-i ţintuise privirea şi-i purta paşii ca în transă. O scară princiară cu trepte de marmură, cu balustrada din fier forjat într-o dantelărie ce te ducea cu gândul la ferestrele gotice, dantelărie acoperită cu lemn roşu de mahon. Scara asta nu putea duce decât sus, foarte sus. Urcă, m, părea că îi spune răsucirea spiralată cu capătul în cochilia de vitralii a catului superior.

Prima treaptă răsună ciudat. Nu o cunoştea, nici ea nu ştia unde duce, nu ştia cum vor fi celelalte, nu ştia dacă vor fi multe sau dacă la un moment dat va avea nevoie de sprijin pentru a le urca ştia însă că le va urca pe toate, una câte una, până la capăt, până sus chiar dacă va trebui să urce câte două trepte deodată sau va trebui să zăbovească mai mult pe una dintre ele. Prima treaptă era importantă, singura pe care nu puteai păşi de două ori, ca o temelie din casa scării paşilor spre înalt. Mângâie lemnul balustradei, rece, distant, ca un iubit părăsit brusc ce-şi îmbrăţişează noua cucerire fără să simtă nimic, fără să mai vrea să simtă ceva, absorbind totuşi cu nesaţ căldura palmei. Numără treptele peste umbra ce stătea agăţată de ultima treaptă. Le numără de două ori. Nu ieşeau la socoteală, trebuiau numărate păşind. nu mai ştia unde pusese piciorul tot privind în sus dar ştia că era pe primele trepte. La mijlocul scării se opri şi se aşeză jos. Nu te grăbi, părea că îi spune pendula leneşă din hol dar ce mai era urcuşul fără graba primilor paşi? Privit de sus holul lung, dreptunghiular, părea doar un pătrat mic. Matematică imposibilă. La fel de imposibil cum este să auzi o pereche de pași când tu stai jos cu piciorele cocoțate pe balustradă. Pașii erau hotărâți, vocea avea un zâmbet căprui, zâmbea cu ochii, şi o mână fermă. Se opri în capătul scărilor cu mâna ținând strâns balustrada.

- Mademoiselle?

- Aici sunt.

- Ce faci acolo?

- Am găsit o scară.

- Şi unde duce?

- Spre mansarda de unde se vede cerul.

- Atunci, hai sus!
 m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

Conacul Alb

Conacul avea un aer stătut. Obloanele trase ţineau lumina afară doar un pui de rază se strecurase prin uşa deschisă arătând nişte firicele de praf ce zburau întrebătoare în toate părţile. Trase deoparte perdelele grele de catifea şi deschise larg ferestrele. Lumina zvâcni în salonul amorţit. Afară se hotărâse să fie de-a binelea vară şi aerul care năvăli grăbit povestea despre trandafirul de dulceaţă aşteptând să fie cules. Un vânt ştrengar care se dădea drept briză umflă cearşafurile ce acopereau mobila luându-le drept pânze de corăbiii. „Da, e mult de muncă aici” îşi spuse cu voluptate. Trase cearşafurile albe de pe mobilă strângându-le în mijloc. Părea o scenă de teatru. Cortina fusese trasă. Al doilea act putea începe.

Primul act. Prima poveste din casa ceasului începuse cu paşii lui urmându-i pe ai ei prin ploaie. Întâia replică îi aparţinuse pianului. O partitură de Wagner, uitată, adăpostea o dedicaţie cu un scris în care literele se îmbrăţişau, diluat în mijloc de un strop de ploaie îmbătrânit într-o pată ridată pe margini de linii gălbui:

Celei care încă nu mă cunoaşte şi pe care nu o voi cunoaşte pe de-a-ntregul niciodată.

Peste cuvântul „încă” pe prelinse o picătură de ploaie rătăcită în părul lui.

Îşi amintea ploaia. Ploua în toate felurile care îi erau dragi. O ploaie răpăitoare, grăbită, răcoroasă, zgomotoasă, răvăşitoare, împrăştiind generos tunete şi fulgere. Ploaia o prinse în mijlocul grădinii şi se năpusti să-i potopească părul rebel şi rochiţa subţire de vară. Când ajunse în casă învăţase povestea ploii până la piele. Râdea înviorată scuturându-şi pletele care miroseau a pământ ars sărutat de stropi. Se întunecase ca în potopul lui Noe. Păsările adăpostite în nucul bătrân, ca într-o arcă, tulburau cu ciripitul lor zgribulit corbul care se credea singur pe lume. Între două fulgere grădina murea şi învia sub privirea ei. Paşii lui alergând prin ploaie sunau ca nişte lovituri de vâslă în apa mării... Şi acum auzea aceeaşi paşi. Intră fără să bată la uşă. Tricoul lui alb era stropit de vopsea.

- Şi tu renovezi, domnule?

- Nu. Am venit să te ajut.

- Nu-mi amintesc să fi strigat după ajutor.

- Ei, nu trebuie să strigi. Am văzut că te căzneai să deschizi fereastra.

- Cum ai văzut? Unde stai?

- Acolo, arătă cu bărbia spre casa de alături.

- Atunci suntem vecini.

- Da.

- Eşti în concediu?

- Nu. M-am mutat de curând aici.

- De ce?

- Am ştiut că te vei întoarce, mademoiselle. Sunt locuri pe care nu le uiţi niciodată.

Zâmbi privind în jur. Conacul îi dădea din nou acel sentiment de siguranţă, de linişte, de bine ca şi cum ar fi depăşit noaptea cea mai lungă şi ar fi ajuns aici.

- Cum se face că te-ai hotărât să renovezi? Conacul ăsta arată ca o scorbură. Îţi va lua o grămadă de timp.

- Nu îmi va lua nimic, i-l dau de bună voie.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

Toamna la malul mării

     The Track Inland, Brian Denton

Un simulacru de soare, gri şi anemic, se scălda în norii ce se înghesuiau unul într-altul spre miazăzi între catargele câtorva ambarcaţiuni matinale. Cel puţin pentru ziua de azi vara plecase departe lăsând în urmă o ceaţă metalică şi vapori reci învăluind plaja plânsă de valuri şi de pescăruşii ţipând unul la altul, obosiţi. m, înfăşurată într-un şal gros, cu cizme de cauciuc în picioare, se plimba urmată îndeaproape de pescăruşul fără pereche şi de un crab cu o carapace nou-nouţă, fiecare pas părând un mic joc; ea făcea urme adânci, marea le umplea cu apă, pescăruşul zbura pe deasupra lor, crabul se căţăra greoi, cu încăpăţânare, şi cu toţii mergeau mai departe... m, pescăruşul fără pereche, crabul cu carapacea nou-nouţă şi marea. Marea... Cu vârful unui băţ scomoni o movilă de nisip şi o mulţime de scoici, îngrămădite fără nici o ordine, cu excepția unui abandon pur, se rostogoli la picioarele ei. Pescăruşul alese una cu ciocul lui gălbui şi o puse deoparte. O scoică albă, frumoasă. Marea o spălă, crabul o ignoră şi m o puse în buzunar. Între timp marea a mai adus un rând de obiecte împingându-le de la spate cu câteva valuri cu manșetele albe, ce-a mai rămas de la ospățul furtunii – câteva pietre mici, o bucată de vâslă, un borcan fără capac unde își începeau o nouă viață o pereche de melci, o cutie de lemn uzată, fără capac. Ce culoare frumoasă, își spuse m privind lemnul proaspăt spălat de valuri, arțariu, împodobit de câteva ghirlande de alge verzi. Un mâner din metal coclit ca un rânjet larg și o inimă de chihlimbar atrăgeau atenția spre partea din față a lăzii. Probabil e de pe corabia unor pirați. Da, da, sigur de acolo. Câteva hohote din glasul mării loviră țărmul și un trunchi se rostogoli pe plajă asaltat de mulțimea de pescăruși. m se așeză pe o dună uscată și își miji ochii. Mirosea a toamnă pe malul mării din golful vacanțelor. Și a pași noi...

- Te-ai trezit deja, m?

- Da, domnule. Și eu și toamna.

- Atunci am ajuns la timp.

- Îhî.

m&M - O iubire ciudată, © SP

* m = mademoiselle

Furtuna

chiar[1] în capătul străzii, pe un fel de deal. Un conac frumos, cu o curte largă şi o grădină mare. Se reîntorsese după mulţi, prea mulţi, ani. Toate feţele erau noi. Nu mai cunoştea pe nimeni. Era pustiu, doar un vânt amar şuiera ca rostogolirea unui pârâu de munte, repede, rece, asurzitor, ca atunci, în prima zi când s-au întâlnit.
— Ce asculţi? Bubuie toată strada.
— Wagner. Uvertura de la Valkiria. Sigur nu-ţi place.
— De unde ştii? Nu mă cunoşti.
— Nu, şi nici nu vreau să te cunosc.
— Încă nu vreau să te cunosc, ar fi mai corect, mademoiselle.
— Scoate încă şi afirmația va fi adevărată.
Zâmbise trist.
Gardul viu suferea trist, neîngrijit. Oare o fi vreun grădinar prin apropiere? În colţul grădinii era un cireş bătrân. Câteva cireşe negre, uscate, atârnau pe crengi.
Atunci, în a doua zi după ce s-au întâlnit, el ţinea cireşe amare în căuşul palmelor. Globuri mici, rubinii, aproape negre. Ea culegea câte una cu vârful degetelor şi mânca.
— Sunt amare.
— Ştiu, dar îmi plac
Zâmbise amar. O îmbrăţişase. Îl împinsese cu palmele. Cămaşa lui albă se umpluse cu pete roşii de cireşe amare.
Privi în dreapta unde stătea cuminte o băncuţă albă, frumoasă, cu un spătar dantelat plin de pete ruginii. Trebuie vopsit. Se însera.
— Diseară la ce oră ne întâlnim?, o întrebase a treia zi.
— Nu-mi amintesc să fi stabilit că mă întâlnesc cu tine.
— Păi, altfel cum să ne cunoaştem?
— Nu vreau să ne cunoaştem.
— Nu cunoşti pe nimeni aici.
— Şi? Aşa îmi place.
— Pe mine ţi-ar plăcea să mă cunoşti.
El i-a zâmbit răscolitor. Ea l-a privit cu ochi de gheaţă.
Vântul îngheţat începu să bată din nou alungând mulţime de frunze care alunecau foşnitor pe piatra terasei ca pe o bucată de gheaţă. Terasa trebuia lustruită şi o dală care lipsea trebuia înlocuită. Părul îi flutura rebel, o picătură de ploaie sărută vârful ceştii de cafea.
A patra zi după ce s-au întâlnit el îşi vârâse capul pe fereastra deschisă.
— Vrei să-ţi fac o cafea fierbinte? E rece afară. De ce nu închizi geamul?
— Lucrez.
O sărutase neaşteptat. Pe fugă. Ea îl lovise cu capătul de creion peste nas. O privise mirat, cu un ochi pe jumătate închis.
Vântul trânti o fereastră. Un ochi de geam era spart. Trebuie reparat. Şi fereastra dinspre miazăzi ar trebui înlocuită.
Ziua începea să fie înlocuită de noapte. Lumina se închidea în sine, doar o rază de soare se odihnise o clipă pe banca de pe terasă. Lemnul încă mai era cald.
În a cincea zi ea stătea pe un scaun pe peluza din faţa casei cu un teanc de foi pe genunchi şi scria de zor. El își luase un scaun şi se așezase lângă ea.
— Ce scrii?
— Un eseu. Trebuie să-l termin repede.
— Despre mare?
— Îhî.
Îi urmărea mâinile plimbându-se nervoase peste foaia albă. Îi strânsese mâna. Mâna lui era caldă. Şi-o trăsese pe a ei cu un gest brusc.
— Aş putea să te ajut. Ştiu multe despre mare.
— M-ai ajuta dacă ai pleca.
O sărutase din nou. Nu-l mai lovise. Îl împinsese. Căzu cu tot cu scaun în iarba verde. Când se ridicase avea un zâmbet rănit.
Iarba din curte era îngălbenită şi plină de petice de pământ ca nişte răni deschise care aşteptau nerăbdătoare să fie oblojite cu gazon proaspăt. E mult de lucru aici. E neapărat necesar să îmi fac o listă. Căută în geantă printre farduri, rujuri şi nimicuri zornăitoare o agendă şi un pix.
Își amintea că în a șasea zi, într-o după-amiază, el apăruse iar de nicăieri.
— Ce notezi?
— Programul meu pe toată săptămâna. Sunt foarte ocupată. Am venit aici ca să lucrez.
— Nu eşti în vacanţă?
— Nu.
Zâmbise. Un zâmbet nedumerit.

IIntră înăuntru. Scara din lemn, obosită, scârţâi nedumerit. Îi lipsea o treaptă şi perechea globului elegant, de sticlă, ce lumina văduvit terasa frumoasă, largă, din piatră cenuşie, cu câte două coloane albe de fiecare parte. Pe una din ele era scrijelit un soare vesel. Probabil copiii pe care îi văzuse jucându-se în capătul străzii, îşi zise.
În a șaptea zi el îi spuse:
— Copiii noştri ar trebui să-ţi semene.
Zâmbise şmechereşte. Ea îl privise lung.
— Vezi că te-ai putea îndrăgosti de mine şi te voi face să suferi.
El zâmbise din nou, stins.
Se stingea cerul. Un unghi de cocori pleca spre sud.
— Mâine plec.
— Te întorci?
— Nu.
— Vin cu tine. Aşteaptă cinci minute să-mi strâng nişte lucruri într-o valiză.
Îl privise tăios. Nu-i plăcea să aștepte, n-avea timp. O privise tandru. Se îndrăgostise.
Casa îndrăgostită de lumină se întuneca. Umbrele miroseau a igrasie. Terasa aștepta luna cu mâinile în poală. Un croncănit tomnatic, gri-închis, aproape negru, tăia liniştea. În grădina neîngrijită un nuc bătrân strânsese în jurul lui un mănunchi de ciori. La rădăcina-i dezvelită o cioară neagră, mirosind a cimitir, ciocnea o nucă spartă şi un corb curios îi dădea târcoale cu un mers greu, ca de elefant.
Într-o revistă despre Africa, demult, citise că elefanții au cimitirul lor, un loc anume unde se retrag atunci când simt că mor...
Se lăsase noaptea. Întunericul se decojise și tropăia peste conacul vechi, terasa frumoasă, cu bancă albă şi spătar dantelat, peste frunze risipite, ceaşca de cafea, părul fluturat...
Vântul căuta un început de furtună...

m & M – O iubire ciudată © SP 

Imagine: via Internet