O plimbare prin iarnă

Iarna – soare mirosind a depărtări albe înţepenite unde s-a oprit crivăţul să privească vals trist de fulgi scuturaţi de cerul de sticlă, brazi împovăraţi cu o iarnă din cele mai albe, cântând timid o romanţă cu parfum de ac verde strivit între degete. Nori călătorind de-a dreapta privirii, grăbiţi de frig. Corbul Edgar sorbind din ochi o creangă argintată de nuc, golită de păsări. Vârfuri de ierburi amare, îngheţate, zgribulind sub sărutarea unui vânt din nord. O cărare de gheaţă întinzându-se sclipitor peste un râu potolit. Trandafirul roz, trecut cu vederea de bruma toamnei, şi-a îndesat pe ochi o căciulă de nea. Sub arcade de crengi tivite cu degete de cristal, trecem stârnind draperii de mătase îngheţată. Paşii înveliţi în opintiri de omăt scârţâie a drum de munte. Lumina mai albă cu o zăpadă se frânge pe dealul cu spinare de brazi şi puncte vrăbii. Un lup sătul de ger iscodeşte valea cu ochi nemişcaţi, mestecenii stau în cărări încolonaţi, vârfuri de crengi cu mănuşi de bumbac ne arată caii liberi fornăind în valea învelită până sub ochi, vale cu o biserică mică închinată sub tâmplă. Oamenii de zăpadă se sărută cu guri de cărbune. Un gard se vopseşte cu fulgi în faţa cabanei cu parfum de lemn proaspăt tăiat. Ferestrele-s mari, cu ramă de cetini şi un motan leneveşte în coşul cu gheme de lână. Ninge cu poveşti de basm nămeţit cu noi. Se scoboară fulgi în clepsidre topind timpul lângă şemineul vorbind pe limba veche a anilor din cercuri de copaci. E cald în focul ce ne renaşte cu arderea braţelor noastre. Palmele noastre, transparente, îşi citesc cărările cu vârful degetelor. Provizii de iarnă din săruturi ne facem să ne ţină de foame şi sete. Suntem atât de proaspeţi iarna, deszăpezind vise, dezgheţând aripi, destupând poteci descoperite în doi. Ştim, încă mai ştim, să ne întoarcem din iarna pe care o topim iarăşi cu noi.
m & M – O iubire ciudată © SP
Imagine: via Internet

Haiku


Imagine: Griffin Lamb

ninsoarea din zori –
pe vechile drumuri de lut
efemeride

Fulgii s-au vândut ca pâinea caldă

Cel puțin o dată pe săptămână
merg în oraș să cumpăr fulgi de zăpadă –
în cazul în care nu cresc prețurile
și viscolul nu ucide
sosirea străzilor cu semafoare verzi.

Trec prin casele călătorilor
și privirile lor ascuțind insomnii
mă prind ca râul cel negru grăbit
spre marea albastră ruptă cu dinții de gheață.

Vânzătorul mă așteaptă la o tarabă
cu etichete în formă de inimi
și ziare uitate de seara
ce adună pe stradă melancolii de cristal.

Fulgii s-au vândut iar ca pâinea caldă.

Cu mâinile goale
și sufletul plin de marea cea mare
mă pregătesc să înfrunt o iarnă
din cele mai rare.

© SP

Îmbrăţişarea îndrăgostiţilor

Oraşul a rămas cu o lume furată de gânduri. Deasupra lumii e îmbrăţişarea îndrăgostiţilor lângă o fereastră deschisă prea devreme de vânt. Vântul a transformat perdeaua de mătase într-o orhidee albă, albă ca adierea în care înflorise parfumul mâinilor tale reci. E frig a toamnă de unul singur şi de departele unui unghi de cocori mi-e dor. Mă dot tăcerile copacilor din parc, simt amarul aleilor pustii în cerul gurii. Cerul e gri. Gri furat din ochii unui cerşetor din colţul cu vise de care s-a ales praful. Praful din largul străzilor pavate cu paşi puşi pe fugă se ridică până în dreptul inimii. Inima mea a început să semene cu o cafea neagră băută pe stomacul gol. Mă simt gol, Tea. Gol ca o amintire în care nimeni nu mai vrea să hiberneze de bună voie. De bună voie şi nesilit de nimeni am intrat într-un labirint în care cuvintele scrâşnesc sub tălpi ca nişte cearcăne din nopţile negre cu năluci albe, albe ca perdeaua asta de mătase care s-a transformat într-o orhidee albă... Vezi?
SP,, Străinul din cafenea
© SP
Imagine: Dmytro Sobokar, Windy

Ziua când a căzut prima frunză

Imagine: Arhiva personală
- Mi-ar fi plăcut să mă fi născut toamna, Tea. Să mă fi născut în ziua când a căzut prima frunză. În fiecare an de ziua mea mi-aş fi amintit cât de trecători suntem, cât de repede ne desprindem de ramul pe care credeam că vom trăi veşnic. Şi vine toamna... Cu nopţile reci şi solitare. Dar mie îmi plac nopţile astea când eşti doar tu cu eul tău. Nimic nu te tulbură. Nimeni nu te deranjează. Nicio o stare nu te scoate afară din tine însuţi. Nici măcar corbul lui Poe. Nevermore... De ce destinul ne răspunde astfel doar în serile de toamnă? Sau atunci găsim în sfârşit timp pentru autointerogaţiile shakespeariene?
SP,, Străinul din cafenea
© SP

Un septembrie auriu

Vremea caldă era pe placul primelor zile de toamnă. Un septembrie auriu. Acel auriu, pe care îl cunoşti de-o viaţă însă doar într-o zi de toamnă ai impresia că îl vezi pentru prima oară şi te impresionează de parcă ţi-ar aluneca printre degete nu frunze galbene, ci tapiserii care zgârie rezistenţa fină a ceţii din începutul de zi, cu noduri de nervuri negre, formând insule netede lângă petele strălucitoare de sticlă din labirintul uşilor deschise.
În ziua aceea ceva s-a schimbat, s-a deschis o uşă spre o lume secretă. O parte din lumea lui m. O altă parte, o altă zi.  Ziua aceea ca un buchet de flori sălbatice.
© SP
* m = mademoiselle
Imagine: via Internet

Luna albastră

Luna, moon, fengari, lune, mond, lua... Borges se întreba în ce limbă sună mai frumos cuvântul lună. Beethoven a înţeles primul. Au urmat apoi îndrăgostiţii dăruindu-şi-o unul altuia (ba chiar o fată cu capu’n nori a vrut-o pătrată iar el s-a scotocit în toate buzunarele pline de dor și i-a cumpărat-o de la taraba din colţul cerului plătind cu zloți de lumină), visătorii zboară spre ea cu avioane de hârtie, poeţii o învârt pe toate părţile şi o rotunjesc cu versuri iar un lup singuratic, punctual şi încăpăţânat, o cheamă la ospăţul fiarelor în pădurea cu inorogi. În seara asta e albastră! Nu se ştie de ce. Poate pentru că un pictor abstract a mângâiat chagallian al ei palid chip, sau cerul a citit povestea de dragoste cu iubitul ei soare şi a plâns cu lacrimi de cerneală din călimara unui astronom anonim, sau... cine ştie? În seara asta e albastră, albastră şi frumoasă. Haideţi să ne-o privim împreună!