Îmbrăţişarea îndrăgostiţilor

Oraşul a rămas cu o lume furată de gânduri. Deasupra lumii e îmbrăţişarea îndrăgostiţilor lângă o fereastră deschisă prea devreme de vânt. Vântul a transformat perdeaua de mătase într-o orhidee albă, albă ca adierea în care înflorise parfumul mâinilor tale reci. E frig a toamnă de unul singur şi de departele unui unghi de cocori mi-e dor. Mă dot tăcerile copacilor din parc, simt amarul aleilor pustii în cerul gurii. Cerul e gri. Gri furat din ochii unui cerşetor din colţul cu vise de care s-a ales praful. Praful din largul străzilor pavate cu paşi puşi pe fugă se ridică până în dreptul inimii. Inima mea a început să semene cu o cafea neagră băută pe stomacul gol. Mă simt gol, Tea. Gol ca o amintire în care nimeni nu mai vrea să hiberneze de bună voie. De bună voie şi nesilit de nimeni am intrat într-un labirint în care cuvintele scrâşnesc sub tălpi ca nişte cearcăne din nopţile negre cu năluci albe, albe ca perdeaua asta de mătase care s-a transformat într-o orhidee albă... Vezi?

SP,, Străinul din cafenea

© SP

Imagine: Dmytro Sobokar, Windy

Ziua când a căzut prima frunză

Imagine: Arhiva personală

- Mi-ar fi plăcut să mă fi născut toamna, Tea. Să mă fi născut în ziua când a căzut prima frunză. În fiecare an de ziua mea mi-aş fi amintit cât de trecători suntem, cât de repede ne desprindem de ramul pe care credeam că vom trăi veşnic. Şi vine toamna... Cu nopţile reci şi solitare. Dar mie îmi plac nopţile astea când eşti doar tu cu eul tău. Nimic nu te tulbură. Nimeni nu te deranjează. Nicio o stare nu te scoate afară din tine însuţi. Nici măcar corbul lui Poe. Nevermore... De ce destinul ne răspunde astfel doar în serile de toamnă? Sau atunci găsim în sfârşit timp pentru autointerogaţiile shakespeariene?

SP,, Străinul din cafenea

© SP

Un septembrie auriu

Vremea caldă era pe placul primelor zile de toamnă. Un septembrie auriu. Acel auriu, pe care îl cunoşti de-o viaţă însă doar într-o zi de toamnă ai impresia că îl vezi pentru prima oară şi te impresionează de parcă ţi-ar aluneca printre degete nu frunze galbene, ci tapiserii care zgârie rezistenţa fină a ceţii din începutul de zi, cu noduri de nervuri negre, formând insule netede lângă petele strălucitoare de sticlă din labirintul uşilor deschise.

În ziua aceea ceva s-a schimbat, s-a deschis o uşă spre o lume secretă. O parte din lumea lui m. O altă parte, o altă zi.  Ziua aceea ca un buchet de flori sălbatice.

© SP

* m = mademoiselle

Imagine: via Internet

Luna albastră

Luna, moon, fengari, lune, mond, lua... Borges se întreba în ce limbă sună mai frumos cuvântul lună. Beethoven a înţeles primul. Au urmat apoi îndrăgostiţii dăruindu-şi-o unul altuia (ba chiar o fată cu capu’n nori a vrut-o pătrată iar el s-a scotocit în toate buzunarele pline de dor și i-a cumpărat-o de la taraba din colţul cerului plătind cu zloți de lumină), visătorii zboară spre ea cu avioane de hârtie, poeţii o învârt pe toate părţile şi o rotunjesc cu versuri iar un lup singuratic, punctual şi încăpăţânat, o cheamă la ospăţul fiarelor în pădurea cu inorogi. În seara asta e albastră! Nu se ştie de ce. Poate pentru că un pictor abstract a mângâiat chagallian al ei palid chip, sau cerul a citit povestea de dragoste cu iubitul ei soare şi a plâns cu lacrimi de cerneală din călimara unui astronom anonim, sau... cine ştie? În seara asta e albastră, albastră şi frumoasă. Haideţi să ne-o privim împreună!

Să iubeşti...

Să iubeşti, să înmoi un gând ascuţit în călimara sufletului şi să mâzgăleşti o poveste aurie cu oameni calzi şi fluturi galbeni, să-ţi încălzească duminicile trist-albastre, să faci cale-ntoarsă către tine însuţi, către ziua dintâi, când totul avea sens, să iubeşti aşa cum copii iubesc, fără motiv, să iubeşti doar pentru că-i simţi sufletul aproape cu certitudinea că nici măcar în gând nu eşti singur, împlinind taina, călătorind printre nori, mirându-te până-n adâncul cerului senin că ne asemănăm atât de bine, că ne regăsim în celălalt, că suntem ciobul de lumină din inima ce bate doar pentru noi şi că ne putem scutura sufletul încărcat de mulţimea de stele în palma fiinţei dragi, că toate întrebările tale se potrivesc cu răspunsurile ce ţi le cântă şoptit ca o confirmare tainică a aşteptărilor noastre neîmpărtăşite, neamintite, ce ne îndeamnă s-o luăm de la capăt împreună, iar şi iar, chiar dacă ne rătăcim uneori cărările pentru că, uite, contururile noastre se întrepătrund în tristeţi şi bucurii anulând distanţa de la un suflet la altul. De aceea ştiu că dacă ne căutăm pe unde ne-am rătăcit ieri, ne vom întâlni cândva, oricum, şi, descâlciţi din timpul ce trece şi fără noi, dar trece şi-atât, în loc de răspuns din gură ne vor ieşi doar nume de flori aşezate-n săruturi. Atunci ne vom iubi din iubire şi mâna ta se va odihni pe umărul meu ca aripa grea a unui înger...

© SP

Imagine: Lovers Walking (1901), Giuseppe Pellizza da Volpedo

Un iluzionist jonglând cu lumina

Soarele se rotunjea arzător pe cer. Un câmp nesfârşit de floarea soarelui se ţinea hipnotizat după el. A scos mâna pe geamul deschis al maşinii şi şi-a lăsat-o mângâiată de petalele calde de sulfină care străjuiau drumul. În spicele de grâu trosneau boabe cu miros auriu de pâine. A ajns. În livadă, un cais se îmbogăţise îmbietor cu globuri de chihlimbar. Pe măsuţa de pe terasă aşteptau un cantalup rece şi un pahar brobodit în care pluteau, printre cuburi de gheaţă, două felii subţiri de lămâie.
Şi-a aruncat pălăria de pai pe măsuţă şi s-a aşezat în balansoar. În legănatul răcoritor, care-i flutura părul, a văzut câmpul în balans. Un iluzionist jonglând cu lumina. A băut limonada şi a zăbovit pe terasă. Împături cu privirea câţiva kilometri până la câmpia de grâu pârguit şi hotărî s-o ia într-acolo. (...) El apăru ca de obicei de nicăieri.
S-au aşezat iar unul lângă altul uitând de timp. Priveau câmpia pârguită şi-atât.
Undeva, în depărtare, la un radio răgușit, Eva Cassidy cânta despre câmpii de aur:
„Will you stay with me, will you be my love?... We'll forget the sun in his jealous sky, as we lie in fields of gold... ”
— E frumos aici sus. Vii des aici, m?
— Îhî. Aici obişnuiesc să mă mint că n-am niciun deadline. Dinamitez câteva ore şi le răsfir aici sus, deasupra florilor sălbatice. Mă reîntorc şi caut, caut, dar nu-mi mai regăsesc câmpul.
— Ai o sămânţă sălbatică în tine care încă nu şi-a găsit câmpul. Eu ştiu să caut, m. Am să tot caut acel câmp sălbatic până am să-l găsesc şi-am să ţi-l dăruiesc până am să-l merit şi eu
A tăcut. Tăceau împreună. Cuvintele au hotărât între ele să tacă şi ele.
— Hai să ne vorbim, m.
— Ce să ne mai spunem? Nu s-a spus deja totul?
— Hai să ne mai rostim o dată!
— Despre drumuri care nu duc nicăieri?
— Despre drumuri care duc de la unul la altul.
— O viaţă pe drum?
— Nu. Ne putem opri.
— Când?
— Când găsim.
— Tu ai găsit?
— Da.
— Nu mă întrebi?
— Ce?
— Dacă și eu am găsit.
— Încă nu ştii cum să răspunzi, m.

Imagine: Gerhard Nesvadba, Golden Cascade

Îndrăgostire

Am pierdut trenul de zece.

Ar trebui să-ți tratezi dependența

de trenuri, de gări,

de locuri în care vrei să ajungi,

îmi spui pregătindu-mi o cafea ready to go.

Eu tac și citesc mersul trenurilor;

un emir dintr-un tărâm ploios

a cumpărat un Orient Express

la mâna a doua.

Ăsta da chilipir!

În capătul străzii se schimbă șinele de tren

pe-un curcubeu din ceașca de cafea,

printr-o fereastră de compartiment

se zărește turnul cu ceas din centrul orașului.

Și dacă m-aș îndrăgosti de orașul

de dincolo de gară?

Nu râde, e posibil. De tine m-am îndrăgostit

și nu erai trecut pe nicio hartă.

Din biletele de tren voi face avioane de hârtie

și alei cu flori din peronul de pe partea dreaptă.

Mai rămâne totuși problema valizei,

cea cu etichete din lumea largă.

© SP

Imagine: Steve Hanks, There Are Places To Go