Autoexil

Are o ținută neobișnuită. Ținuta unui om obișnuit să trăiască după propriile reguli fără a se gândi la ziua de mâine, fără a se atașa cu adevărat de vreun grup. Am simțit din prima clipă că e altfel decât ceilalți. Un trecător care ar fi privit pentru un moment pe fereastra cafenelei l-ar fi luat drept un filozof sentimental, un tânăr bogat care a hotărât brusc să renunțe la propria avere pentru o viață plină de lipsuri. Un fel de Wittgenstein care, dornic să își exerseze pentru ultima dată filosofia limbajului înainte de autoexilare, eşuase la masa de lângă geam aşteptând pe cineva căruia nu-i dăduse întâlnire, dar care, era convins, va veni. Şi astfel aştepta, aştepta în singurul loc ce nu-l făcea să se simtă singur.

SP,, Străinul din cafenea

Imagine: via Internet

La aceeaşi masă

— Cât timp pot sta doi oameni la aceeași masă, să se privească fără ca niciunul dintre ei să facă vreo mișcare

— Atâta timp cât ştiu să se asculte.

Şi-a scuturat țigara şi a zâmbit. Ironic?

— Până acum doar tu ai ascultat, Tea.

— Pentru că tu eşti cel care trebuie să se regăsească. Eu ştiu cine sunt.

— Ştii sau ai hotărât că ştii?

— Ştiu.

— Nu poţi ști cine eşti cu-adevărat până nu ştii cât întuneric şi câtă lumină e înăuntrul tău. Eu nu ştiu câtă lumină e în mine, tu, Tea, nu ştii cât întuneric.

S-a ridicat şi a plecat. Brusc. Nu am înțeles dacă afirmația despre întuneric se referea la mine sau se referea tot la el.

 

SP, Străinul din cafenea

© SP

Imagine: via Internet

Iarna începe cu tine

Voi începe iarna cu tine.

Cu faţa spre răspântia de zi

voi număra fulgii, cerul îi va risipi

potopind smalţul acelor de brad

şi umbletul rar al lupilor.

Voi începe iar iarna cu tine.

Soarele va fi cald ca mâinile tale

când în plasa genelor mele se prind

ca şi cum timpul s-ar măsura

cu bătăi de pleoape.

Iar voi începe iarna cu tine.

Împărţind la doi pâinea aburindă

ne vom ospăta de toate cele câte

le-am făcut şi nu le-am mai zis

lângă rugul încărcat de jar.

Iar, iar şi iar voi începe iarna cu tine.

Peste stepele albe linii de sănii

ţes fire de drumuri şi zile.

© SP 

Fulgologia

Cumpărături, cumpărături... Mi-am cumpărat o căciulă cu moţ şi am pornit în căutare de zăpadă pentru un om cu ochii de cărbune. Ar trebui să mai ningă. Zăpada de până acum nu-mi ajunge. M-am oprit să beau o cafea cu scorţişoară. În cafenea se cânta nostalgic:

Dust in the wind

All we are is dust in the wind...

Şi acolo, în cafenea, răsfoind o revistă, am găsit un motiv să iubesc iarna: fulgii de nea! Fiecare fir de praf cosmic ce coboară în timpul iernii spre pământ se transformă într-un fulg de nea, scria sub fotografia unui fulg fotogenic. Nu există doi fulgi la fel doar simetria celor şase colţuri, fiecare crescând în mod independent influenţat de ceea ce întâlneşte în căderea lui aşa cum tu ești o persoană diferită pentru fiecare om cu care îţi încrucişezi drumul. O varietate de forme complicate plutind spre pământul în care îşi vor găsi liman. Nu-i aşa că ne asemănăm foarte mult cu fulgii de nea? Eu una mi-aş recunoaşte fulgul geamăn imediat, după ascuţişul colţilor, pardon, al colţurilor, aşa că azi, din solidaritate, m-am hotărât să-i spun bun venit fiecărui fulg pe care îl voi întâlni. Şi anul viitor vreau să studiez fulgii. Fulgologia. Noua ştiinţă de început de an.

P.S. În revistă am găsit un bonus; abţibilduri pentru unghii cu fulgi de nea! Oh, yes!

Miracolul

-— Vorbesc, vorbesc, Tea, dar sunt adevăruri tăcute care duc spre locul cel mai important, cel din inima noastră, şi noi ne încăpățânăm să uităm. E mult mai simplu să urmăm schemele simple încercate de alţii, să învăţăm din greşelile altora, aşa nu învăţăm niciodată din greşelile noastre, nu avem timp să le facem, suntem prea ocupaţi cu respectarea regulilor. Eu am fost unul dintre aceia de la care ai fi putut învăţa mult. Am trăit din plin, am greşit pe măsură, dar încă nu am aflat de care parte a drumului e fericirea: la început sau la sfârşit? Poate că distanţa asta dintre început şi sfârşit, pe care o măsurăm cu viaţa, e de fapt locul unde ar trebui să fim fericiţi... De ce nu suntem, nu am aflat încă.

— Nu poţi afla asta singur.

Și-a pus puţin lapte în cafea urmărind cum se roteau împreună negrul cafelei şi albul laptelui, apoi a ascultat atent ca şi cum s-ar fi aşteptat ca ploaia să se prăvălească iar peste pervazul ferestrei, să-l ia cu ea şi să dispară acolo unde toate râurile se întâlnesc cu marea.

— Poate că ar trebui să fur o viată. La asta mă pricep cel mai bine. O viaţă în doi. De pariat nu mai vreau, nu mai am cu ce. Cum ar fi să pariezi cu viaţa ca să-ţi câştigi viaţa? Ar fi un miracol fără să-l fi dorit.

— Niciun miracol nu se întâmplă fără să-l fi dorit.

— Pentru mine miracolul este că mi-ai ieșit în cale. Am citit odată o carte a unui scriitor român în care toate personajele ori muriseră, ori mureau, ori se pregăteau să moară. Am murit, mor, voi muri. Cam așa eram eu când te-am întâlnit, Tea. Acum în fiecare zi îmi spun: Trăiesc!

SP,, Străinul din cafenea

© SP

Imagine: Lara Zankoul 

Scrisoare de trimis în cele patru colţuri ale inimii

O inimă de pluş. Roşie. Mare. Uriaşă. Gigantică. Cineva încearcă să o bage în casă pe uşa de la intrare. Se opinteşte, împinge, inima nu prea e de acord, se împotriveşte, opune rezistenţă, bombăne tic-tac, tic-tac, dar până la urmă cedează şi cad amândoi de acord. Cad pe hol, uşa se închide, eu continui să privesc în urmă. Poate că inima de pluş va scoate capul pe geam. „Unde ţi-e capul?” M-am lovit de un stâlp. Ba nu. De un domn cu un bec la pălărie şi în buzunar cu o cabină de telefon păzită de un corb care se recomandă a fi secretarul foarte personal al lui Edgar Alan Poe. Când sună telefonul corbul anunţă ora exactă: „Alo? A fost ora 3 acum 55 de minute. Urmează ora 4 pe partea dreaptă a oraşului.” Vai! Am întârziat. Traversez în grabă pe culoarea roşie a unei umbrele închisă a soare. În intersecţie, patru blocuri turn bârfesc o tonetă care vinde ziare scorojite tipărite cu vopsea stacojie. „Scandalos!” se revoltă o antenă de la etajul şapte. „Tocmai ea. Ar trebui să tacă ţinând cont de programele pe care le transmite”, bombăni pe sub frunze un arţar furios că toamna îi foloseşte frunzele pentru jocul de-a Mă iubeşte, nu mă iubeşte... M-am rătăcit. Încotro? Stânga? Dreapta? Un nor care răspunde la numele de Cumulus s-a proţăpit în faţa semnului de circulaţie şi nu vrea în ruptul cerului să se dea la o parte. Şi tocmai azi vântul de miazăamiază e la oculist. E drept, i-a cam slăbit vederea. Acum două zile a nimerit din greşeală într-o mansardă şi a ieşit de acolo doar cu ordin de evacuare după ce a fost reclamat de fantoma lui Sir John al şaselea, care avea un acces de veselie autumnală gravă şi nu putea râde decât dacă era singur, maladie de care suferea cam de vreo sută de ani, de pe vremea când fantoma lui Lady Annabell a fugit în Lumea Nouă cu fantoma unui pirat. Lumea opt era pe atunci încă necunoscută. „Divaghezi, divaghezi şi iar întârziem...” mă admonestează noua mea pereche de pantofi carmin potrivindu-şi pasul cu o pereche de pantofi de step pregătiţi pentru Singing in the rain. „Vineee ploaiaaaa!” strigă un pantof cu o gaură în talpă intrând grăbit într-o cafenea cu uşa între deschisă şi închisă. Eu fug înaintea ploii. Magazinul din colţ deschide fix la fix şi nu vreau să pierd promoţia de toamnă. Am cumpărat deja câteva septembrii, am rezervat din timp un noiembrie uşor violet, uitat de un poet supramelancolic într-o locuinţă lacustră, dar am ratat un octombrie brumat. Zăpăcită cum sunt în zilele fără joi îmi uitasem buzunarul acasă, aşa că de data asta mi-am luat măsuri de prevedere. Am trimis banii înainte, după ce le-am dat adresa şi le-am desenat o hartă cu toate cele cinci puncte cardinale. Al cincilea e de rezervă. Just in case. Din fericire nu s-au rătăcit. Bancnotele au ajuns primele şi aşteaptă pe tejghea, mărunţişul aşteaptă la automatul de cafea, în vreme ce o bancnotă de zece a cumpărat deja un bilet pentru locul de la geam din tramvaiul numit dorinţă. Cum adică unde plec?

Imagine:Berit Kruger-Johnsen

© SP

Pentru cine moare toamna atât de frumos?

Foto: Alin Brotea

Toate cărţile de basme ascunse în rafturi îşi pregătesc paginile pentru nopţile lungi şi reci, nopţi cu muzee de stele şi o lună rară căutată de corbi, eternii aristrocraţi, printre cinci crengi strâmbe cu o ultimă gutuie fără bagaje somnolind lângă un cuib primitor. În sticla geamului, brumată, ceaşca de cafea pare lampa lui Aladin din care iese, unduindu-se îmbietor, un duh mirosind a weekend şi a trei dorinţe nemaiauzite. O rază sprijinită de tocul uşii cercetează ziarul din prag, proaspăt, luminând pagina cu versuri de dragoste dată în pârg. Vântul trist protestează vehement că nu mai are nori de alungat de-a largul cerului gri-gri. Nu mai stă să plouă de mult. Norii s-au mutat undeva departe să fie scaune pentru o filarmonică de vrăbii şi umbreluţa roşie stă îmbufnată în cuierul de haine cu o pălăriuţă de vară pe cap şi mănuşi în buzunarele pline de ghinde. Râsul nepăsător al frunzelor aşterne covor pe iarba cu fire subţiri ca nişte pitici vegetarieni, flămânzi de soare. Dimineaţa a plecat de câteva minute şi o amiază caldă cu parfum de crizanteme galbene i-a luat locul instalându-se comod pe o movilă de mere roşii, bucuroase că toamna a venit la întâlnire. Ea a reţinut exact locul şi a venit la fix, merele s-au luat după ceasul din centru, rămas în urmă cu o oră ce avea multe de povestit, şi au mai zăbovit pe ram până să coboare unul câte unul rostogolindu-se apoi la picioarele unui trunchi de nuc bătrân cu scorbura plină de licurici şaşii. Focul din cămin scutură casa de frig, violoncelul lui Yo-Yo Ma o eliberează de linişte şi am o stare de întrebat timpul pentru că vreau să înţeleg de ce doar acum foşnesc frunzele atât de frumos, de ce pensulele de pictat se simt bine în cana de lut neagră cu buline albe, de ce ziua miroase a plăcintă cu mere şi a nuci verzi, focul e vesel, pisoii leneşi iar castanele sunt gata de copt. De ce abia acum înţeleg ce dor mi-a fost de arămiu, de ruginiu, de auriu... Ştiu, pentru toate astea toamna moare încet, încet până când totul va fi ca un peisaj desenat cu creionul pe o hârtie albă ca în copilărie, dar până atunci hai să ne întrebăm unul pe altul: pentru cine moare toamna atât de frumos?