Barca de hârtie


Şi-a aruncat sandalele şi a pornit încet prin apă. Ţinea în palme o barcă de hârtie cu un gest delicat, aşa cum ţii ceva de preţ de care îţi vine greu să te desparţi. Nu ştia de ce făcuse asta, de ce tot ce-i scrisese în seara aceea pe foaia ruptă din jurnal i se păruse prea mult şi credea că singurul lucru logic era să o încredinţeze mării, aşa cum arunci în valuri o sticlă cu un mesaj înăuntru, doar că bărcuţa ei odată găsită va fi fost spălată de apă şi tot ce scrisese va rămâne numai în sufletul ei.

m & M – O iubire ciudată © SP
Imagine: Julie di Waroquie

Drive on


Țineam strâns paharul de cafea. Nu mi-am dat seama că era fierbinte. Orașul era rece, gri. Ploua. Ploua așa cum un îndrăgostit își așteaptă iubita la prima întâlnire: cu nerăbdare. Pe trecerea de pietoni un clovn grăbit spre o serbare care se ținea la grădinița de vizavi scăpase jos cutia cu mingi colorate.  Strada s-a colorat cu globuri. Ca atunci, în ziua aceea, în anul acela când...
Am oprit mașina. Trecerea de pietoni se umpluse acum de copii care alergau după mingile colorate. Fluturi gălăgioși scuturând liniștea din temelii. Sigur voi întârzia. Sau cu puțin noroc... Mi-am privit bănuțul norocos agățat de brățara din mărgele de turcoaz. Mi-a dăruit-o Ema, de ziua mea. O cumpărase din America de Sud. „Aztecii și Incașii considerau turcoazul mai prețios decât aurul. Doar regii aveau dreptul să-l poarte. Ai grijă cum îl porți.” Dimineață am căutat în dressing ceva de îmbrăcat care să o pună în valoare. Am oscilat între bluza yellow olive și cea de voal negru. Am ales-o pe prima. Negrul e prea sobru plus că bluza oliv e ca un poncho, sau ca o pelerină de ploaie, largă atât cât să-mi dea senzația aceea de libertate.
Cafeaua s-a răcit. Am băut-o pe jumătate și am așezat paharul în suportul de deasupra bordului. Trecerea de pietoni s-a golit de copii, ploaia a șters urmele, ștergătoarele de parbriz așteptau.
Am pornit mașina mai mult ca să scap de claxonul unui șofer mai grăbit decât mine. Bănuțul se lovea de brățară scoțând un sunet metalic. Sunetul îmi amintea de vacanța la Roma, cu moneda aruncată peste umăr în apă, în Fontana di Trevi. „Sigur ne vom întoarce”, mi-a spus. Nu ne-am întors. Nu împreună. Am rămas cu fotografiile Fontanei, triumful baroc al unei bijuterii de apă și piatră.
Am oprit la semafor, ploaia s-a oprit deasupra orașului. Cine oprește ploaia în loc atunci când se trezesc păsările și salcâmii? Norii se revarsă așteptând umbrele deschise și bărci din hârtie. La cafeneaua din colț se servește micul dejun. E vremea clătitelor cu petale de trandafir. Miroase ispititor.
O pisică neagră trece strada privind îngrijorată în jur. Teama oamenilor sperie pisicile negre. Cine aduce ceasul cel rău? Încerc să-mi amintesc o explicație savantă. Știu că am notat-o undeva. Patru rânduri. Îmi amintesc scrisul grăbit, dar nu reușesc să descifrez mesajul. Cred că în primul rând scria că norocul și-l face omul singur. Noi alegem locul în care vrem să fim.
În centru era plin de mașini. Fiecare mergea spre altă destinaţie. Un tânăr cu căștile iPhone-ului în urechi s-a hotărât în sfârșit să treacă strada. Nu se grăbește, nu aleargă. Dă impresia că are gândul zdrelit de toate întrebările vieții. Răspunsurile care să te lămurească ce se întâmplă cu adevărat nu vin niciodată. Sau vin prea târziu.
Deschid geamul lateral. În parcul golit de ploaie liniştea s-a integrat perfect, fără obsesii, fără hotărâri care să nască incendii. Ochii navighează spre un vis care mă strigă din toate părţile să îmi arate calea până la timpul care s-a condensat într-o clipă când nu se mai stă de vorbă cu logica. În lipsa argumentelor îmi amintesc iar modul în care ne facem planuri împărţind răspunderi zilelor, făcând tranzacţii cu orele ce fac salturi în gol. Sfârşitul convingerii că putem obține totul nu este de fapt marea eliberare? Sau doar îngropăm procese de conştiinţă...
Bănuțul norocos a furat o rază evadată din încleștarea norilor și străluceşte ca un dublon de aur. „Ce se poate cumpăra cu bănuţul tău?” Stăteam amândoi în uşa cafenelei. Era seara de jamsession şi se deschidea mai târziu ca de obicei, noi am ajuns mai devreme, odată cu noi a ajuns şi ploaia. El şi-a scos haina şi ne-am adăpostit sub ea. „Ce se poate cumpăra cu bănuțul meu? Nimic din ce nu ai deja.” „Deci nu e o monedă de schimb, ci un fel de reminder.” „Cam aşa ceva.” „Îmi spui şi mie povestea lui?” „Poate, într-o zi... ” „Văd că zâmbeşti. E o poveste frumoasă?” „Zâmbesc pentru că îmi place ploaia.” „Îţi place ploaia?” „Tie nu?” „Ba da. Până în seara însă asta nu ştiam de ce.”
Am virat spre dreapta. Lângă sediul unei corporații strada era spartă ca un teren minat. S-a oprit ploaia. Câțiva muncitori, cu vestele lor portocalii, s-au întors fără chef la muncă, eu am întors mașina spre florăria cu panoul din lemn. Un porumbel își curăță aripile în fântâna arteziană. Am deschis radioul.
„I'm singing in the rain
Just singing in the rain
What a glorious feeling
I'm happy again”
Mi s-a părut normal să cânt și eu cât de tare puteam. Șoferul din stânga m-a claxonat zâmbind. Uitasem că am geamul deschis. Nu mai conta. Pe drum suntem însoțiți uneori de oameni, alteori de gânduri, de umbre, dar drumul nu e altceva decât o oglindă, vezi în el ceea ce deja ai in tine și atunci iei cea mai bună hotărâre: să îl duci până la capăt.
Am ajuns chiar atunci când s-a întors ploaia. Puteam auzi deja prezența ei pe străzile din apropiere, așa cum atunci când ajungi mai aproape de sursa apei sunetul țâșnește, crește în mod constant, mai intens, ajungând la un crescendo până la cele mai uluitoare armonii. Parcarea era pustie. Am închis strâns pleoapele încercând să-mi controlez gândurile. Mă simţeam deodată atât de vulnerabilă şi obosită. Am mai atins o dată bănuțul norocos şi am simţit cum brusc mi se face cald în inimă. Poate că de data asta...
© SP

Povestea a fost inspirată de această fotografie făcută de Lucia Reich

Sunt seri făcute anume pentru poveşti

- De ce zâmbeşti, Tea?!
- Sunt seri făcute anume pentru poveşti. Ca seara asta.
Aş fi vrut să adaug pentru poveşti în doi. Am tăcut şi m-am ascuns după ceaşca mea de cafea. Am sorbit. Era fierbinte. M-am fript. Mi-au dat lacrimile. A zâmbit, avea un zâmbet amar, amar ca o cafea turcească, şi mi-a şters lacrimile cu vârful degetelor. Era mai mult decât o mărturisire
Uneori nici nu ştim câtă viaţă este în poveştile din noi înşine.
- Ai răbdare, Tea. E nevoie de răbdare ca o poveste să se poată spune până la capăt.
Şi-a aprins o altă ţigară scăpărând de câteva ori bricheta şi mi-a privit lung mâinile care ţineau ceaşca de cafea cu reverenţă, ca într-un ritual straniu. Am sorbit iar din cafea. De data asta era caldă şi aromată ca un tărâm îndepărtat. Aşteptam să-şi termine ţigara şi să-şi continue povestea.
O legendă tibetană spune că lumea nu se sfârşeste atâta timp cât cineva spune o poveste.
SP,, Străinul din cafenea
© SP
Imagine:via Internet

Un tramvai numit dorinţă


- Îmi place să pândesc momentul când vine dimineaţa. Umbrele dintre blocuri, lumina picotind, clipa aceea când te întrebi: Încotro? Spre unde duce drumul ăsta care trece prin mine? Privesc lumea de la fereastra mea şi mă simt pe acoperişul lumii. Între două balcoane stă întinsă o frânghie plină de rufe vechi proaspăt spălate. Flutură ca steguleţele unei nave plină de călătorii. În balansul ăsta am zărit cerul. L-am regăsit în ceaşca mea de cafea laolaltă cu vârful unui bloc cu tencuiala căzută. Zgomotul unei biciclete. Graba. Sârma ghimpată din gardul dintre cele două lumi. Ce greu e să găseşti drumul, Tea. Te urci în tramvaiul care te duce în fiecare zi în acelaşi loc, te aşezi la geam, îţi sprijini fruntea de sticla rece, te simţi ca într-un leagăn, adormi, măsori distanţa cu un vis scurt, aproape acelaşi, te trezeşti exact la staţia ta şi uiţi ce-ai visat. Când cobori cineva îţi suflă în faţă o mulţime de baloane de săpun. Zâmbeşti. Ar trebui măcar să încerci, măcar o dată. Oare ceilalţi văd? Atunci priveşti în jur. Lumea seamănă cu tine. Cu toţii s-au trezit dintr-un vis pe care nu şi-l amintesc. Un tânăr jonglează cu trei mere verzi, apa din fântâna arteziană începe să clipocească, paşi grăbiţi, claxoane, o fetiţă cu o rochiţă albă ca un glob de bumbac aleargă după porumbeii din piaţă. Zvvvrrr! Îmi place zgomotul aripilor. E ca sunetul unui ceas deşteptător. Te trezeşte din starea de letargie. Oare să mă opresc? În colţul dintre două clădiri un cerşetor doarme. Deasupra lui, pe zidul murdar, un puşti desenează un înger cu o singură aripă. În cercul din aură scrie: Don’t give up! A început să plouă. De sub o umbrelă galbenă, ca un soare de mătase, o fată întinde mâna să primească stropii. Stropii se agaţă de brăţara ei din mărgele negre. Eu mă agăţ de ziua asta ca de un colac de salvare.
SP,, Străinul din cafenea © SP
Imagine: Bill Cannon

Doza zilnică de dragoste


Unde găseşti doza zilnică de dragoste? Nu e pe raftul bucătăriei lângă ceştile de cafea într-un borcan mic de cristal cu dop de plută, legat cu un şnur roşu şi cu o eticheată pe care stă scris: A se administra zilnic în doze potrivite pentru că, nu-i aşa, dragostea e lucrul care se termină cel mai repede dacă nu o tratezi cu grijă.

Imagine: via Internet

Visând la ţara soarelui răsare


Imagine: arhiva personală
Lângă trandafirul japonez din grădina casei noastre londoneze visăm la ţara soarelui răsare. Acolo poţi să visezi tot timpul cu ochi oblici. Încă nu înfloriseră cireşii doar câţiva muguri albi de magnolii plesneau pe crengi şi pe chimonoul meu azuriu care îmi stătea foarte bine prins în talie cu un brâu de mătase de culoarea mării. Al tău era gri cu frunze albastre de bambus şi stătea foarte bine în geamantan lângă un evantai cu două curtezane şi o cutie de porţelan plină ochi cu un şirag de perle deşirate. Nu am insistat să-l îmbraci mai ales după ce l-ai denumit ostentativ „capot înflorat” şi ai ameninţat că îl faci faţă de masă. De bucătărie. Am învăţat să medităm alături de un călugăr budist, aproape surd, ascultând vântul de miazănoapte, încurcat strident în felurite tuburi metalice agăţate în colţuri de pagodă care mai de care mai zornăitoare, cântând o poveste tristă a ultimului samurai îndrăgostit până la harakiri de o gheişă cu buzele vopsite într-un roşu purpuriu adus din oraşul interzis. Un maestru din perioada Edo pictase povestea cu tuş negru, de contrabandă, pe o stampă alături de trei lotuşi şi un stol de cocori şi o vânduse unui negustor de peşte din portul unde Cio-Cio-San nu-l mai aştepta pe Pinkerton. Puccini fusese dezinformat de un marinar american împrietenit cu o sticlă de rom cubanez, tot de contrabandă. Chiar la poalele muntelui Fuji am cumpărat un aparat de fotografiat, digital, şi o casă de hârtie cu două preşuri din frunze de bambus, un vas Ming, original, pe care scria 1994, şi o grădină aranjată zen cu o alee din trei dale de piatră, un ochi de apă, cât un capac de cratiţă, cu trei peşti portocalii înăuntru şi doi arbori pitici, al treilea încă nu a crescut, aşezaţi simetric în colţul unde stă înghesuit pavilionul de ceai. Verde. Ceaiul, nu pavilionul. Ritualul ceaiului a mers foarte bine. Ba chiar în a douăzecea zi nu mai dădeam cap în cap atunci când ne salutam de zece ori înainte de a bea, încet, fără grabă, o ceşcuţă mică, mică de lichid verde numit „roua prețioasă lichidă” de japonezi şi numit în alte mii de feluri de noi mai ales după ce ni se făcuseră ochii oblici de durere de la statul în genunchi timp de trei ore cât ţinea ceremonialul. Foarte încântată am fost de caligrafia pe care trebuia să o desenez înainte de a pregăti ceaiul, tu nu ai fost la fel de încântat. Presupun că din cauză că exersam scrisul cu tuş pe cămaşa ta bleu. Dar nu sunt foarte sigură că asta era cauza, cred că mai degrabă de la colecţia de „O mie de imagini din Ocean” adică toate copiile după stampele lui Hokusai pe care le-am aşezat frumos între hainele tale ca să nu se şifoneze. Copiile, nu hainele că pentru haine există fier de călcat şi nu e vina mea că nu ai vrut să-l luăm cu noi. Ziceai ceva de căratul valizoiului dar n-am mai auzit că începuse un cutremur de mică intensitate şi a trebuit să întrerupem brusc conversaţia. N-a fost cutremur doar un tren de mare viteză a scuturat raftul cu colecţia de bonsai. Ce zici, o luăm cu noi? Bine, bine. Am renunţat la colecţia de bonsai şi ne-am împăcat. Eu cu gândul că se găsesc şi la Londra, tu cu gândul că nu trebuia să-i arunci pe geamul avionului înainte de decolare. La fel de bine ne-am împăcat şi cu bucătăria locală. Am hotărât brusc să devenim vegetarieni după ce, într-un bol de orez, un peşte mic ne făcea cu ochiul dând vesel din coadă. Diseară suntem invitaţi la o petrecere karaoke cu cântece în japoneză aşa că ne apucăm metodic de învăţat versurile. Uite, îţi las textul să-l înveţi pe de rost până mă întorc eu de la cumpărat o rochiţă roz şi o umbrelă de mătase liliachie. Tu poţi să te îmbraci în chimonoul tău. Bine, bine. Nu mai insist. Ia blugii şi cămaşa bleu că are pictograme şi e în ton. Acum fug. Nu de alta dar începi să semeni cu un samurai furios şi nu înţeleg motivul. Cred că va trebui să mai medităm împreună până devenim zen.

Îngerii de piatră sunt trişti

- Ai observat că toţi îngerii de piatră sunt trişti? Şi nu doar cei din cimitire. Chiar şi cei din grădinile verzi, din grădinile cu alei perfect trasate şi globuri de mirtă perfect rotunde, chiar şi aceia sunt trişti. Te aşezi pe o bancă lângă o fântână arteziană şi crezi, privindu-i, că apa aceea care nu încetează să curgă nu e altceva decât râul lor de lacrimi. Sau ploaia care le spală aripile grele de zbor e plânsul lor ceresc. Pentru cine plâng îngerii, Tea?
- Pentru noi.
- Pentru noi.... Trăim un timp care ne strânge atât de tare în braţe încât ne sufocă. Unele emoții se accelerează, altele încetinesc şi în tot balansul ăsta nu mai e loc de întoarcere, rămâi împietrit ca o statuie care nu-şi schimbă expresia feţei chiar dacă timpul cu vântul şi ploile i-au ciobit piatra. Ceva, ceva ca o barieră invizibilă, te ține pe loc și eşti bucuros să rămâi acolo unde ai am fost. Să fii la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Singura şansă e să laşi timpul în urmă ca pe o armură frumoasă din fier, goală, fără trupul care a evadat ca un fluture gata să zboare spre nicăieri șistrigi din plinătatea sufletului ca și cum cerul s-ar fi deschis: s-a topit gheaţa din jurul inimii mele, o ştiu pentru că astăzi o simt bătând fără să măsoare timpul.
SP, Străinul din cafenea
© SP
Imagine: via Internet