 |
|
Imagine: arhiva personală
|
Lângă trandafirul japonez din grădina casei noastre londoneze visăm la ţara
soarelui răsare. Acolo poţi să visezi tot timpul cu ochi oblici. Încă nu
înfloriseră cireşii doar câţiva muguri albi de magnolii plesneau pe crengi şi
pe chimonoul meu azuriu care îmi stătea foarte bine prins în talie cu un brâu
de mătase de culoarea mării. Al tău era gri cu frunze albastre de bambus şi
stătea foarte bine în geamantan lângă un evantai cu două curtezane şi o cutie
de porţelan plină ochi cu un şirag de perle deşirate. Nu am insistat să-l
îmbraci mai ales după ce l-ai denumit ostentativ „capot înflorat” şi ai
ameninţat că îl faci faţă de masă. De bucătărie. Am învăţat să medităm alături
de un călugăr budist, aproape surd, ascultând vântul de miazănoapte, încurcat
strident în felurite tuburi metalice agăţate în colţuri de pagodă care mai de
care mai zornăitoare, cântând o poveste tristă a ultimului samurai îndrăgostit
până la harakiri de o gheişă cu buzele vopsite într-un roşu purpuriu adus din
oraşul interzis. Un maestru din perioada Edo pictase povestea cu tuş negru, de
contrabandă, pe o stampă alături de trei lotuşi şi un stol de cocori şi o
vânduse unui negustor de peşte din portul unde Cio-Cio-San nu-l mai aştepta pe
Pinkerton. Puccini fusese dezinformat de un marinar american împrietenit cu o
sticlă de rom cubanez, tot de contrabandă. Chiar la poalele muntelui Fuji am
cumpărat un aparat de fotografiat, digital, şi o casă de hârtie cu două preşuri
din frunze de bambus, un vas Ming, original, pe care scria 1994, şi o grădină
aranjată zen cu o alee din trei dale de piatră, un ochi de apă, cât un capac de
cratiţă, cu trei peşti portocalii înăuntru şi doi arbori pitici, al treilea
încă nu a crescut, aşezaţi simetric în colţul unde stă înghesuit pavilionul de
ceai. Verde. Ceaiul, nu pavilionul. Ritualul ceaiului a mers foarte bine. Ba
chiar în a douăzecea zi nu mai dădeam cap în cap atunci când ne salutam de zece
ori înainte de a bea, încet, fără grabă, o ceşcuţă mică, mică de lichid verde
numit „roua prețioasă lichidă” de japonezi şi numit în alte mii de feluri de
noi mai ales după ce ni se făcuseră ochii oblici de durere de la statul în
genunchi timp de trei ore cât ţinea ceremonialul. Foarte încântată am fost de
caligrafia pe care trebuia să o desenez înainte de a pregăti ceaiul, tu nu ai
fost la fel de încântat. Presupun că din cauză că exersam scrisul cu tuş pe
cămaşa ta bleu. Dar nu sunt foarte sigură că asta era cauza, cred că mai degrabă
de la colecţia de „O mie de imagini din Ocean” adică toate copiile după
stampele lui Hokusai pe care le-am aşezat frumos între hainele tale ca să nu se
şifoneze. Copiile, nu hainele că pentru haine există fier de călcat şi nu e
vina mea că nu ai vrut să-l luăm cu noi. Ziceai ceva de căratul valizoiului dar
n-am mai auzit că începuse un cutremur de mică intensitate şi a trebuit să
întrerupem brusc conversaţia. N-a fost cutremur doar un tren de mare viteză a
scuturat raftul cu colecţia de bonsai. Ce zici, o luăm cu noi? Bine, bine. Am
renunţat la colecţia de bonsai şi ne-am împăcat. Eu cu gândul că se găsesc şi
la Londra, tu cu gândul că nu trebuia să-i arunci pe geamul avionului înainte
de decolare. La fel de bine ne-am împăcat şi cu bucătăria locală. Am hotărât
brusc să devenim vegetarieni după ce, într-un bol de orez, un peşte mic ne
făcea cu ochiul dând vesel din coadă. Diseară suntem invitaţi la o petrecere
karaoke cu cântece în japoneză aşa că ne apucăm metodic de învăţat versurile.
Uite, îţi las textul să-l înveţi pe de rost până mă întorc eu de la cumpărat o
rochiţă roz şi o umbrelă de mătase liliachie. Tu poţi să te îmbraci în
chimonoul tău. Bine, bine. Nu mai insist. Ia blugii şi cămaşa bleu că are pictograme
şi e în ton. Acum fug. Nu de alta dar începi să semeni cu un samurai furios şi
nu înţeleg motivul. Cred că va trebui să mai medităm împreună până devenim zen.
