Alessandro Baricco Ocean Mare

„Cum se face că Plasson nu a murit deja de pneumonie, era un mister. Nu se poate să stai ore întregi în bătaia vântului de nord, cu picioarele înmuiate în apă şi cu mareea ce ţi se caţără pe pantaloni, fără ca, mai devreme sau mai târziu, să mori.

— Mai întâi trebuie să termine tabloul, concluzionase Dira.

— Nu-l va termina niciodată, spuse doamna Deveria.

— Atunci, nu va muri niciodată.”

Imagine: David Lobenberg

Cerul răsturnat pe trotuar

Plouă –

se plimbă cerul răsturnat pe trotuar

sub umbrela peste care păşeşte timpul.

Din zile de ploaie s-au prelins

străzile acoperite de umbrele,

ni se deschid uşi cu zori desprinşi

din somnul florilor de liliac

înflorite ca un strigăt de pasăre
printre ramuri golite de tristeţi

Ce formă o avea liniştea?

Imagine: via Internet

Pare să se mute în aer

între leagănul verde de frunze
acum că vântul e-n amintirea altor paşi

şi spaţii libere de ochii mei curtate

şi drumul s-a îndepărtat de tălpi

spre noaptea împiedicată

de un strop de ploaie

Se înfrunzesc de timp orele

Cu vârful degetelor desenez norii

şi nu-i mai las să cadă din cer.

© SP
 

Fragment dintr-un straniu familiar

Roman Opalka

Mi-era de o dimineaţă cu ploaie. Să botez cu apă neîncepută din cer tuşul cu care-ţi căutam chipul pe o coală albă. Poate pentru că şi ochii mei voiau să-l audă, mai întâi ţi-am scris numele alegând nişte litere frumoase ca o caligrafie fugită pe fereastra unui pergament ascuns într-o bibliotecă cu cărţi pe care tu mi le citeai. Pluteau frumos într-un gri diluat de nişte picături care până acum o clipă se ţineau cu amândouă mâinile de streaşină, dar s-au hotărât să poposească fluierând a cer deznorat pe desenul meu. Cercuri mari iscate din vârful peniţei se roteau ca un vals îmbietor în jurul numelui tău şi le înfrunzeam spre a fi copac cu rădăcini într-o plutire de Phoenix care tăia fâlfâind pagina ce începuse a vorbi despre tine pe limba frunzelor ce desfrunzeau gândul. Picăturile de ploaie şi stropii de tuş au prins a se îmbrăţişa cu patimă şi cădeau cu zgomot de petale de flori care nu ştiau gustul culorilor. De sub mâna mea dreaptă începuse să urce la cer o scară de frunze ondulându-se, dansând ca o iederă îndrăgostită de înaltul la care visa. Capătul ei, liră, cânta monocrom liedul celor două non-culori îngânată de mulţime de griuri dezlănţuite ce au început să strige după o zvâcnire cu fluturi albi conturaţi cu noapte fără lună. O linie fină ca un început de vis despica pagina în două şi albul de satin a început să primească conturul chipului tău despre care povesteam cu ochi ce gustau sunetul ploii şi buze ce-ţi vedeau dunga dintre sprâncene cu un sărut descreţit. Ochii tăi se deschideau senin. Clipeau şi alungau ploaie de globuri negre ce alunecau devenind inorog tropăind întunecat tulburând un val dintr-un izvor cu apă din începutul lumii unde un nor rotund îmbrăţişa un cer negru spart de stele argintii. Şi peste toate astea zbor din flori de liliac alb îmbătând chipul tău în alint transparent.

Mi-era de o dimineaţă cu ploaie. Ţi-era să te îmbeţi în ceas de noapte cu vin de liliac alb.

© SP

Furtuna

chiar[1] în capătul străzii, pe un fel de deal. Un conac frumos, cu o curte largă şi o grădină mare. Se reîntorsese după mulţi, prea mulţi, ani. Toate feţele erau noi. Nu mai cunoştea pe nimeni. Era pustiu, doar un vânt amar şuiera ca rostogolirea unui pârâu de munte, repede, rece, asurzitor, ca atunci, în prima zi când s-au întâlnit.
— Ce asculţi? Bubuie toată strada.
— Wagner. Uvertura de la Valkiria. Sigur nu-ţi place.
— De unde ştii? Nu mă cunoşti.
— Nu, şi nici nu vreau să te cunosc.
— Încă nu vreau să te cunosc, ar fi mai corect, mademoiselle.
— Scoate încă şi afirmația va fi adevărată.
Zâmbise trist.
Gardul viu suferea trist, neîngrijit. Oare o fi vreun grădinar prin apropiere? În colţul grădinii era un cireş bătrân. Câteva cireşe negre, uscate, atârnau pe crengi.
Atunci, în a doua zi după ce s-au întâlnit, el ţinea cireşe amare în căuşul palmelor. Globuri mici, rubinii, aproape negre. Ea culegea câte una cu vârful degetelor şi mânca.
— Sunt amare.
— Ştiu, dar îmi plac
Zâmbise amar. O îmbrăţişase. Îl împinsese cu palmele. Cămaşa lui albă se umpluse cu pete roşii de cireşe amare.
Privi în dreapta unde stătea cuminte o băncuţă albă, frumoasă, cu un spătar dantelat plin de pete ruginii. Trebuie vopsit. Se însera.
— Diseară la ce oră ne întâlnim?, o întrebase a treia zi.
— Nu-mi amintesc să fi stabilit că mă întâlnesc cu tine.
— Păi, altfel cum să ne cunoaştem?
— Nu vreau să ne cunoaştem.
— Nu cunoşti pe nimeni aici.
— Şi? Aşa îmi place.
— Pe mine ţi-ar plăcea să mă cunoşti.
El i-a zâmbit răscolitor. Ea l-a privit cu ochi de gheaţă.
Vântul îngheţat începu să bată din nou alungând mulţime de frunze care alunecau foşnitor pe piatra terasei ca pe o bucată de gheaţă. Terasa trebuia lustruită şi o dală care lipsea trebuia înlocuită. Părul îi flutura rebel, o picătură de ploaie sărută vârful ceştii de cafea.
A patra zi după ce s-au întâlnit el îşi vârâse capul pe fereastra deschisă.
— Vrei să-ţi fac o cafea fierbinte? E rece afară. De ce nu închizi geamul?
— Lucrez.
O sărutase neaşteptat. Pe fugă. Ea îl lovise cu capătul de creion peste nas. O privise mirat, cu un ochi pe jumătate închis.
Vântul trânti o fereastră. Un ochi de geam era spart. Trebuie reparat. Şi fereastra dinspre miazăzi ar trebui înlocuită.
Ziua începea să fie înlocuită de noapte. Lumina se închidea în sine, doar o rază de soare se odihnise o clipă pe banca de pe terasă. Lemnul încă mai era cald.
În a cincea zi ea stătea pe un scaun pe peluza din faţa casei cu un teanc de foi pe genunchi şi scria de zor. El își luase un scaun şi se așezase lângă ea.
— Ce scrii?
— Un eseu. Trebuie să-l termin repede.
— Despre mare?
— Îhî.
Îi urmărea mâinile plimbându-se nervoase peste foaia albă. Îi strânsese mâna. Mâna lui era caldă. Şi-o trăsese pe a ei cu un gest brusc.
— Aş putea să te ajut. Ştiu multe despre mare.
— M-ai ajuta dacă ai pleca.
O sărutase din nou. Nu-l mai lovise. Îl împinsese. Căzu cu tot cu scaun în iarba verde. Când se ridicase avea un zâmbet rănit.
Iarba din curte era îngălbenită şi plină de petice de pământ ca nişte răni deschise care aşteptau nerăbdătoare să fie oblojite cu gazon proaspăt. E mult de lucru aici. E neapărat necesar să îmi fac o listă. Căută în geantă printre farduri, rujuri şi nimicuri zornăitoare o agendă şi un pix.
Își amintea că în a șasea zi, într-o după-amiază, el apăruse iar de nicăieri.
— Ce notezi?
— Programul meu pe toată săptămâna. Sunt foarte ocupată. Am venit aici ca să lucrez.
— Nu eşti în vacanţă?
— Nu.
Zâmbise. Un zâmbet nedumerit.

IIntră înăuntru. Scara din lemn, obosită, scârţâi nedumerit. Îi lipsea o treaptă şi perechea globului elegant, de sticlă, ce lumina văduvit terasa frumoasă, largă, din piatră cenuşie, cu câte două coloane albe de fiecare parte. Pe una din ele era scrijelit un soare vesel. Probabil copiii pe care îi văzuse jucându-se în capătul străzii, îşi zise.
În a șaptea zi el îi spuse:
— Copiii noştri ar trebui să-ţi semene.
Zâmbise şmechereşte. Ea îl privise lung.
— Vezi că te-ai putea îndrăgosti de mine şi te voi face să suferi.
El zâmbise din nou, stins.
Se stingea cerul. Un unghi de cocori pleca spre sud.
— Mâine plec.
— Te întorci?
— Nu.
— Vin cu tine. Aşteaptă cinci minute să-mi strâng nişte lucruri într-o valiză.
Îl privise tăios. Nu-i plăcea să aștepte, n-avea timp. O privise tandru. Se îndrăgostise.
Casa îndrăgostită de lumină se întuneca. Umbrele miroseau a igrasie. Terasa aștepta luna cu mâinile în poală. Un croncănit tomnatic, gri-închis, aproape negru, tăia liniştea. În grădina neîngrijită un nuc bătrân strânsese în jurul lui un mănunchi de ciori. La rădăcina-i dezvelită o cioară neagră, mirosind a cimitir, ciocnea o nucă spartă şi un corb curios îi dădea târcoale cu un mers greu, ca de elefant.
Într-o revistă despre Africa, demult, citise că elefanții au cimitirul lor, un loc anume unde se retrag atunci când simt că mor...
Se lăsase noaptea. Întunericul se decojise și tropăia peste conacul vechi, terasa frumoasă, cu bancă albă şi spătar dantelat, peste frunze risipite, ceaşca de cafea, părul fluturat...
Vântul căuta un început de furtună...

m & M – O iubire ciudată © SP 

Imagine: via Internet

Pe strada unde înfloresc teii

Priveam micuţa stradă de sus de la geamul mansardei. Înfloriseră teii. Mai devreme ca de obicei. Plouase şi totul era proaspăt. Mirosea a petale de flori. Străduţa părea ruptă din alte vremuri. Dacă nu ar fi existat magazinul de telefoane mobile ai fi crezut că ai nimerit într-un alt timp. O galerie de artă, închisă, avea un anunţ lipit pe uşa de sticlă: De vânzare. O cafenea cu iz interbelic, o băcănie cu o firmă scrisă de mână, o parfumerie cochetă alături de un anticariat cu ferestre mari, pline de cărţi citite şi recitite plus felurite obiecte de o eleganţă ispititoare.
Aproape că nu mai sperasem să o găsesc. Când am hotărât să mă mut voiam ceva deosebit, ceva diferit de betonul blocului în care locuiam atunci şi hoinărisem prin tot oraşul căutând. Într-o frumoasă după-amiază de început de vară am oprit maşina să beau o cafea la cafeneaua de pe strada cu tei şi m-am îndrăgostit de locul acela care părea învăluit în mister.
Aşezată la masa de lângă fereastră savuram o caffe-latte şi analizam clădirea de vizavi, o clădire cu un aer retro, în stil Art Deco, cu etaj şi o mansardă ce nu părea locuită.
— Locuieşte cineva în clădirea de vizavi? l-am întrebat pe chelnerul care tocmai îmi adusese un croissant cu cremă din fructe de pădure.
— Doar la parter şi în două apartamente de la etaj. Celelalte două plus mansarda sunt libere.
— Cunoaşteţi proprietarul? M-ar interesa mansarda.
— Da. Este doamna Metescu. Va dau numărul ei de telefon.
Am sunat imediat şi după ce am inspectat cu atenţie mansarda, însoţită de doamna Metescu, o doamnă din vremea gesturilor elegante, am plătit pe loc un aconto. Nu mai voiam să amân. Găsisem locul. Îmi găsisem locul. „Va trebui să lucrez nişte ore suplimentare ca să pot plăti reparaţiile”, mi-am spus plimbându-mă prin mansarda care avea nevoie de renovări serioase.
Cât timp au durat renovările am urmărit îndeaproape totul. Fugeam de la birou direct la noua locuinţă. Pereţii au fost răzuiţi până la cărămidă, tencuiţi şi văruiţi în alb. Grinzile curăţate de vopsea, respirau libere. Am ales ornamente simple, cu motive florare, trandafiri şi frunze de acant, pentru a împodobi spaţiul de deasupra uşilor largi, primitoare. Şi am păstrat duşumeaua din scândură pe care am lăcuit-o într-o nuanţă închisă ce amintea de lemnul de nuc.
Prima seară în mansarda mea cu ferestre spre cer era o seară caldă. În livingul spaţios nu aveam, deocamdată, decât o canapea mare, roşu burgund, iar mulţimea de cutii aşezate de-a valma dădeau mansardei un aer de depozit temporar, însă nu am mai aşteptat, m-am mutat imediat ce renovările principale au fost gata. Mai aveam de cumpărat mobilă, de dichisit fiecare cameră în parte, dar în seara aceea am vrut doar să mă bucur ca un copil care îşi încropește prima căsuţă în copacul copilăriei. Am privit din nou peste mica stradă. Mirosul teilor înfloriţi se strecura în vârful petalelor printre cutiile aşezate pe duşumeaua cu miros de lemn proaspăt tăiat. „În seara asta nu despachetez”, mi-am spus descifrând afişul care anunţa o seară de jammsession sub luminile cafenelei care începeau să se aprindă împingând întunericul afară în acordurile unui pian exersând nişte răsturnări ritmice de jazz în tonuri de albastru. „Mâine despachetez”, mi-am zis din nou. Am închis ochii. Odată cu seara, parfumul teilor era mai puternic, jazzul, care răsuna acum dintr-o trompetă obosită şi răguşită, mai îmbietor, străduţa, mângâiată de vălul nopţii şi tulburată de paşii fără chip, mai misterioasă ca prima dată când o văzusem. „Ce-ar fi să cobor la cafenea chiar în seara asta?” gândeam trăgând adânc în piept acordurile înnoite de jazz, în timp ce ascultam nişte boboci de floare împrăștiindu-şi parfumul amărui.
Şi am coborât. Şi l-am întâlnit. În cafenea. Învăluit în jazz, fum de ţigară şi aromă de cafea. Plin de poveşti, de poveşti stranii, captivante...

SP,, Străinul din cafenea © SP

Imagine: Sergei Yaralov

Atelier

În atelierul ei coborî lumina. Cu zgomot. Asurzitor. Nu şovăi nici un ciob de timp, izbucni în toate încheieturile luând forma de cub teşit a mansardei cu pereţi inegali, cu ferestre largi ca nişte ochi îndrăzneţi plus o lucarnă ciclopică ce se spărsese în acoperiş. Sellma se opri în faţa pânzei albe ca şi cum povestea care se cerea pictată era deja acolo iar personajele îşi cereau dreptul la viaţă şi ea trebuia doar să înţeleagă. Uneori nu prea ştia ce va urma să facă dar simţea, şi în plus îi plăcea riscul de a face totul altfel şi de a suporta consecinţele. Învăţase că important e să înveţi să priveşti nu doar pictura ci şi lumea din tine şi cea de dincolo de tine, să înveţi să descoperi ce e dincolo de prima impresie.

Zăbovi o clipă, îşi aşeză palmele pe pânză, închise ochii, oftă, zâmbi ca şi cum înţelesese un mesaj doar de ea auzit şi începu să picteze. Picta cu grabă studiată, cu o lejeritate de gest elegant agăţat de încheietura mâinii, inventa cu încăpăţânarea aceloraşi culori, se împământenea în tonuri furibunde, nu se auzeau decât respiraţia ei şi sunetul pensulei pe pânză ca un fâşâit răscolitor. Ultimele detalii le contura cu vârful degetelor ca şi cum ar fi vrut să de-a viaţă din propriile mâini, ca şi cum voia să simtă cum culorile prindeau viaţă sub atingerea ei, de parcă înţelegea emoţiile şi fragilitatea din nuanţe şi le mângâia protector. Aici era acasă, în lumea ei de culori.

Drum în doi © SP