Scrisoare de dragoste

Prima scrisoare i-am scris-o când am ajuns la mare, în oficiul poştal. Am înşirat mulţime de inepţii, de epitete despre mare, răsărituri şi apusuri, despre filozofii şi teorii de doi bani. Nimic din ce simţeam. Lângă mine, rezemată de ghişeu, o tânără cu o pălărie imensă de pai aproba discursul fluviu al unui domn între două vârste, pedant şi călcat la dungă, iar pălăria ei îmi atingea umărul ca o consimţire a celor scrise. Scrisoarea timbrată a ajuns în cutia poştală, eu am luat-o spre plajă. Dimineaţa abia începuse. Ginny şi gaşca ei încă erau pe plajă. O auzeam cum râde, gutural, ca berea turnată într-o halbă. Mi-a făcut din mână şi a ţipat scurt. Ştiu că în felul ei se bucura că mă vede. Mi-am scos sandalele, le-am scuturat şi le-am pus în rucsac. „Te-ai născut tipicar”, îmi spunea mereu Ginny. „Când o să te pensionezi, tabieturile o să fie ceva normal pentru tine.” Plaja era previzibilă, se acoperea de prosoape colorate. Nisipul era rece, lumina din ce în ce mai puternică. Nu mai simt aceeaşi bucurie, ca acum câţiva ani, să mai pierd nopţile şi zilele cu Ginny şi gaşca ei. M-am întins direct pe nisip şi am început să caut un nor de care să-mi agăţ privirea. Mi-aş fi dorit să fie Silvia aici, să-i citesc ceva dintr-o carte sau să-mi citească ea din cărţile pe care le poartă în geantă. Eu să ascult vocea ei de sirenă, să o întrerup din când în când şi să-i spun: „Silvia, uite, eu cred că…” ea să mă privească scurt, cu ochii ei de mare în furtună, mie să-mi fie de-ajuns ca să-i inventez adjective pentru fiecare parte din ea. Apoi să caut un pix în geanta ei ponosită, să găsesc o lume, o lume de obiecte care povestesc despre ea, să le scot pe rând, ea să-mi spună: „Ce faci?!” şi să-mi smulgă geanta din mână şi câteva tristeţi şi ultima îndoială, eu s-o închid în braţe, strâns, să ştiu că e acolo, că eu sunt centrul universului ei şi ea e centrul universului meu şi că n-o să-i dau drumul niciodată. Ea o să înţeleagă, o să-mi spună: „Tuuu…”, cu vocea ei de sirenă, o să ne certăm, o să ne împăcăm, sau invers, şi-o să râdem mult, în duet, fără să ştim de ce, seara o să mâncăm pe plajă, lângă dig, o să privim împreună cum se aruncă soarele în valuri, o să ascultăm muzică la căşti, o să bem bere şi cola şi o să facem planuri care ţin până a doua zi şi o viaţă.

M-am ridicat greu din nisip, din vis, din ce-ar putea să fie. Ginny s-a apropiat, mi-a întins o sticlă de bere şi o privire adâncă. „Eşti îndrăgostit, bro!” şi cuvintele ei m-au lovit în piept ca un bloc de gheaţă, iar gândul m-a smuls de acolo, m-a dus înapoi la oficiul poştal în care am nescris o scrisoare, la gara pustie, la trenul în care m-am sufocat, la atelierul de reparaţii unde mi-am lăsat vechea mea maşină care se stricase din nou, la via în care ne-am sărutat, la momentul când ea a intrat în maşină, până în clipa când am zărit-o pe margine, făcând autostopul, şi când, pentru o aşchie de timp, ne-am privit în ochi şi m-am îndrăgostit şi abia după ce am înţeles asta am scris direct pe nisip prima mea scrisoare de dragoste.

Foto credit: C.Toader

Floarea soarelui

 

M-am trântit pe pat și am început să-mi adun cuvintele. Le găseam pe rând, unul câte unul, până se adunau îndeajuns de multe ca să le pot scrie ca pe o scrisoare de dragoste, ca pe scrisoarea pe care i-am trimis-o Silviei, fata care făcea autostopul. O fată ca o sirenă. Trup adolescentin, fustă scurtă de blugi, maieu milităresc și teniși în picioarele-i frumoase. N-a părut deranjată de mașina mea veche. A trântit geanta, o geantă cu baierele lungi, ponosită, și pălăria de pai cu o floarea soarelui într-o parte, pe bancheta din spate și s-a așezat în dreapta mea cu căștile în urechi fredonând încet o baladă rock – Sweet child of mine, where do you go now, where do you go… O știam pe de rost, aș fi cântat-o împreună cu ea dacă nu și-ar fi zăvorât lumea cu o pereche de căști și o pereche de ochi albaștri, șterși, asta până mi-a zărit manuscrisul în torpedou. L-a așezat pe genunchi, pe genunchii ei rotunzi ca pietrele de râu abia născute, și-a scos căștile din urechi, câtă reverență pentru cartea mea, și a început să citească cu voce tare, cu vocea unei sirene care îți spune exact ce vrei să auzi, exact în momentul când vrei să auzi. Am mers cât am putut de încet, bătrâna mea mașină se târa oricum ca melcul, un grup de bicicliști au trecut pe lângă noi făcând glume, dar ar fi putut să treacă lumea întreagă cu tot cu timp, nu-mi păsa, o fată frumoasă, ca o sirenă, îmi citea cartea. O citea cu patimă, cu patima cu care săruți prima dată, și fiecare pagină suna ca o odă, ca o cântare de îngeri, ca și cum fiecare zi chinuită în care am scris – în tren, pe sub banca de curs, sub pătura de cămin cu lanterna aprinsă, la masa cafenelei ieftine, înecată în fum de țigară, până la ora închiderii, în fiecare colț în care n-a mai scris nimeni niciodată, își merita chinul doar pentru ca vocea ei să spună cuvintele altfel.

Când am ajuns în dealul cu vie mi-a făcut semn să opresc și am oprit de parcă s-ar fi terminat toate drumurile. Sub strugurii copți ne-am sărutat ca și cum ne-am fi cunoscut de o viață, ca și cum ar fi trebuit să ne despărțim doar pentru o zi. Pe prima pagină a cărții mele mi-a scris o adresă și s-a semnat Silvia, cu un S mare ca o sirenă arcuită urmat de un șir de litere mici şi a plecat unduitor, urcând dealul printre ciorchini. Eu o urmăream cu ochii din ce în ce mai mici, cu inima cât dorul pe care nu-l știusem până atunci. Am rămas cu manuscrisul pe care aveam autograful ei, primul autograf dat unui scriitor de o cititoare.

Aşa de bogat nu mai fusesem niciodată! Aveam un sărut pe care nu mi-l va mai da nimeni vreodată la fel, un autograf de la o cititoare care-mi iubea cartea, o adresă şi un număr de telefon.

- Alo? Cu domnişoara Silvia, vă rog.

- Nu este acasă. E la bunici la vie, în vacanţă. Vreţi să-i transmit ceva?

- Nu, nu, mulţumesc. Voi reveni cu un telefon. Sărut mâna.

Ştiam că e în vacanţă, la vie, la bunici, ştiam că va sta toată vara, mi-o spusese chiar ea, dar îmi plăcea ideea de a-i telefona acasă, de a-mi închipui telefonul căutând-o în toate ungherele, cotrobăind în toate camerele după vocea ei. Îmi plăcea să-mi imaginez că atunci când se va întoarce acasă mama ei îi va spune: „Te-a căutat un tânăr drăguţ şi foarte bine educat.” (sigur va spune asta) „M-a salutat cu săru’mâna. Şi ai primit şi o mulţime de scrisori. Cine e?” Iar ea îşi va aminti de mine, de sărutul din vie, de cartea mea şi va alerga spre camera ei cu fereastra deschisă spre câmpul de floarea soarelui, unde, pe masă, aşezate după mărimi, o vor aştepta scrisorile mele şi le va citi aşa cum le-am scris, cu nerăbdare, cu speranţă, cu patimă.

Foto credit A. Muşat

Clipa de inimă

 

Am adunat în noi atâta dragoste încât

inimile ni s-au lipit

una de alta.

 

O spun a treia oară

înainte de a porni iar la drum

spre locul unde lumina te loveşte în faţă

(pe vremuri îi ştiam numele, un nume straniu,

de câmp sălbatic amestecat cu mare).

 

Acum nu mi-l amintesc. Îmi amintesc trenul, gările,

fiecare oprire când se trage semnalul de alarmă.

Îmi amintesc harta

cu inimi desenate în dreptul oraşelor unde ne-am sărutat.

Îmi amintesc fiecare linie de pe chipul tău

când te încrunţi

(cea dintre sprâncene e când nu înţeleg

ce-mi spui).

Îmi amintesc mirosul

de cafea,

de gări,

de aftershave,

toate zâmbetele pe care nu le-ai zâmbit

pentru mine

şi drumul spre mare în trenul fără locuri

îmbrăţişaţi pe culoarul ticsit de călători

ce priveau plictisiţi pe geam –

noi ne priveam în ochi.

 

Nu mai e timp de privit înapoi.

Am adunat atâta dragoste încât

lumea salvată de noi

seamănă cu începutul unei iubiri

în care ştii că vei pierde totul.

 

Dar nu-ţi mai pasă

acum, aici, eşti fericit.

Cei care rămân

Cum sunt oamenii care-ţi rămân în viaţă? Azi eu vorbesc despre azi. Aşez cuvinte sub tălpi, nu suflu o vorbă despre timp. Tic, tac, tic, tac. Soare, soare de înfăşurat în jurul degetului ca un inel din prima floare culeasă pe câmp. Cer, cer din albastru neţărmurit. Drum. Punte? Unde ajungem până la urmă? T’est deja dans un autre pays? Depărtări. Drumul de la mine la tine e uşor. Drumul de la mine la mine e greu. Ce cuvinte ajung la tine? Hai să-ţi povestesc de mări împăturite în colţuri, de câmpuri cu ierburi amare, de peșteri extravagante și periculoase unde stalactitele, fosilele și rocile se unesc și se închid într-un talisman pictat cu vârful degetelor. Bizar, bizar, ezoteric, înverzit ca un gând proaspăt. E un vis? O amintire? Un dor? Cine visează cu mine? Am reînceput să scriu despre viaţa care a trecut prin noi, aşa cum am trăit-o, din plin. Am acum toate fotografiile, le-am recuperat pe ultimele două. Şi pe cea din Cluj cu adresa scrisă cu eyelinerul meu. Oameni despre care până acum n-am ştiut cum să scriu, locuri în care am fost, întâlniri, despărţiri, cei care vin, cei care pleacă, cei care rămân, no matter what. Eu, cea despre care tu ştii şi nu ştii totul, cea despre care am (re)început să scriu pentru visătorii care îşi vorbesc într-o limbă ciudată. Tot ce-am păstrat. Inocenţă, copilărie, suflet. Viaţă şi vis. Lucruri care se întâmplă ca un breakthrough în rutina zilelor scurte. Azi eu vorbesc despre azi. Cumpărături, liste, telefoane, plăţi, e-mailuri, (Am sunat grădinarul?! Da, domnişoară, m-aţi sunat ieri. Vin sâmbătă) Programări. Reminder to not ignore the reminder. Culori. Şevalet. Pachete de cărţi. Scriu, scriu, scriu. Pauză de cafea. Tu ce faci la ora asta? A venit primăvara! Plesnesc mugurii. Auzi?

Photo: Mariana Ciobănică

Ecou

Cerul e încăpăţânat de gri, miroase a fum şi a lupi hămesiţi. Cu tine pe munte totul avea gust de verde. Ca la început. De la început. Începutul... Când am început să ieşim împreună am mers pe munte. Primăvara, parfum de flori, mersul pe jos, roua uitată pe frunze, păsările fluierau după noi, vocea ta... Pe munte cântecele tale erau triste, imateriale, ar fi trebuit să le pipăi ca să le înţeleg. Eu nu cântam, tristeţea aceea era între tine şi munte. Te urmam tăcut, ca un alpinist începător în urma unui șerpaș care a cucerit de sute de ori Everestul. Când am ajuns sus erai plină de soare, eu rămăsesem fără suflu. Era greu să țin pasul cu tine. Atunci m-am lăsat de fumat. Când îmi venea să fumez rupeam un vârf din crengile din jur și îl ronțăiam bombănind. „Hei, nu fi trist! Arăți ca un filozof ratat”, mi-ai spus râzând în cascade, devastator. Nu eram trist. Eram fericit că nu ratasem întâlnirea cu tine. Ochii mei se lipiseră de zâmbetul tău și am rămas iar fără suflu. Am poposit în vârf și ne-am strigat pe nume până ni le-a învățat muntele în ecou.

Photo: Drumul Talienilor

Visul unei nopţi de iarnă

E vară, mi-ai spus. Şi te-am crezut. Sau ţi-am crezut ochii, buzele, palmele… seismele unor gesturi din alt capăt de lume, jurnal afectiv diluat de graniţa trupului mărginit de umbre. Photographic flash. Dor, atingere, necuprins, pas de deux. E vară, mi-ai spus. Şi te-am crezut din nou. Rochia ta căzând cu zgomot ca o răsucire de valuri, genele mele lipite de cerul nopţii. Inimă, inimi, aripi. Gândul tău dezbrăcat de coajă până la miez, până la simţurile de unde începe povestea. Nopţile mele ca nişte ecrane voluptoase pentru primul şi ultimul Vis. Aproape, tot mai aproape, iluzoriu, îmbietor ca un fruct fără nume. I and my freedom. Te iubesc, ţi-ai spus. Şi te-ai crezut. Vis. Alunecare, spirală, mâini îngemănate. Semn. Stări. Am iubit, iubesc, voi iubi până mâine. Mâine eşti tu, mi-ai spus şi ai crezut din nou. Vom îmbătrâni împreună, ne vom număra ridurile precum copacii îşi numără anii, în cercuri. Concentric. Uite, aici am râs prima oară. Uite, aici ne-am certat de o mie şi unu de ori, aici am călătorit până în rădăcinile florilor. I don't know what I'm writing to you about. Prin noi trec săruturi prinse între două lumi. Prin tine trec sori, drumuri şi gări. Pe umărul meu stâng e fruntea ta şi o mie de nori. E vară, ne-am spus. Şi am crezut amândoi.

A de la ultima literă Z

Photo credit: Alicia Savage

You Left Me A Song

Nu te-am întrebat niciodată cum asculţi muzică atunci când eşti singură, dar te văd în camera de la stradă mutând fotolii şi scaune, ca şi cum ai muta longitudini, latitudini şi altitudini ca să faci loc unui sunet perfect. Alegi cu grijă un disc de vinil din colecţia ta de muzici perfect rotunde. Ai botezat-o aşa într-o seară cu ore numărate pe degete. Îţi treci uşor degetele peste placa de tuş, muzica vibrează deja în tine, acul se lipeşte de marginea rece – sărut scârţâit de iubire regăsită în buza iernii. Coperta rămasă între palme tremură ca o hartă pe o punte de corabie, răspândind valuri prin întregul corp. Ai pus telefonul pe silent – ştii că sună, cu coada ochiului vezi ecranul luminat, dar nu răspunzi, te lupţi cu o ultimă vibraţie dintr-un cânt gregorian. Încerci să prinzi a patra dimensiune dintre două secvenţe timpurii*. Apoi ţi se face dor de ploaie. Butonezi telefonul şi cânţi împreună cu Beth Hart: „I got caught out in the rain, If I die I don't care, I'm in love.” Şi dansezi. Şi eu caut cuvinte pentru tine, ceva ce trebuie să pronunţi într-o manieră aproape exclusiv corporală, un şir de silabe, o vibrație pură, fără trecut, fără viitor, un etern acum născut din rotirea mâinilor tale, cu mine trăind prins în vârtej. Şi înţeleg că tot ce ştiu nu mai pot să spun nimănui.

A de l ultima literă Z

*Secvențele sunt cântece poetice, bazate pe cuplete. Chiar dacă multe dintre ele nu fac parte din liturghie și nu fac parte din propriul repertoriu gregorian, secvențiile gregoriene includ cântece bine cunoscute, cum sunt Victimae pascali laudes și Veni Sancte Spititus.