Mi-e dor de cântecele alea pe care le cântai dintr-o dată, fără să bagi în
seamă sunetul lumii. Eram în tramvaiul care ne ducea spre gară, într-un oraş
străin pe care l-am scotocit până în adâncul mahalalelor. Ploaia îşi făcea de
lucru cu graniţa de nord, măsurând în cercuri de apă vârsta străzilor, tu fumai
a treia țigară. ”Cum poţi să cânţi intr-un tramvai plin de oameni”, te-am
întrebat la prima staţie. M-ai privit ca atunci când cineva îți spune că n-a
visat niciodată un portocal înflorit. ”E o chestie de feeling”, mi-ai spus. De
fapt, nu mi-ai spus, mi-ai cântat. Ce uşor ajungea vocea ta la mine! Îi simt şi
acum vibraţiile, mai ales când plouă și trosnesc stropii sub pașii de seară.
Cochilia
De fiecare dată când călătoresc spre mare știu că de fapt călătoresc spre
tine. Știu că acolo te ascunzi, în marea cu alge, scoici de lavandă și valuri
hula-hoop. Roțile de tren, vântul din ochii mei și ceva ca o lumină care doare
e tot ce mi-a rămas de la fata care a navigat cu o cochilie până în locul unde
am aflat cine sunt. Nici măcar nu știu ce voi găsi când voi ajunge acolo, sunt
atât de multe întâmplări și atât de mult timp de când te-am cunoscut, dar acum
nimic nu mă mai poate lua prin surprindere, nici măcar dragostea.
Imagine:
via Internet
Blues
Fiecare blues pe care îl aud îmi pare că e bluesul nostru şi încep să dansez ca atunci când am început să dansez de unul singur, în parcul din staţiune, şi tu mi te-ai alăturat râzând. "Nu puteam să te las să te faci de râs de unul singur, in public" mi-ai zis când cântecul a ajuns la refren. Eram îmbrăţişaţi cu îmbrăţişarea aia din primele zile, risipită din strânsura sufletului. Mirosea a flori de cireş ce nu se îndurau să se transforme în fructe, a cer neîmblânzit şi alei de parc încolţite de iarbă.
© SP
Imagine:
via Internet
Noaptea de Sânziene
„Ce flori îţi plac?” te-am întrebat când am fost la ţară, la bunicii tăi. Era vară, era ziua de Sânziene şi îţi împletisem o coroniţă ca din aur curat. Vorbeam despre Shakespeare, despre tenişii din pânză şi dansul ielelor. Credeam că în noaptea aia chiar se vor deschide cerurile, lumea pe care o ştiam se va sfârşi şi se va naşte o lume negândită de oameni. Am rămas peste noapte pe deal, să ne prindă sfârşitul lumii îmbrăţişaţi laolaltă cu florile de câmp. Ne-a prins ploaia şi ne-a botezat între fulgere şi tunete. Din noaptea aia n-am mai fost la fel. Eu eram tu şi tu erai eu, ca florile care înfloresc împreună pe aceeaşi tulpină. “Florile îţi plac sau nu, nu poţi alege între ele, trebuie să-ţi placă toate, cel puţin de dragul că s-au înflorit pentru tine” mi-ai spus când ploaia începuse să tacă şi se auzeau stelele cum îşi uscau lumina pe frunzele teilor.
© SP
Imagine:
via Internet
Un cuvânt scris
În debara am găsit o mașină de scris. Remington. Taste rotunde, culoare
neagră. N-am mai scris de mult. Nu simt nici ruşine, nici revoltă, nici
indignare. Doar indiferență. Pe vremuri ziua mea începea și se sfârșea cu un
cuvânt scris, învierea și moartea unei zile pe litere, ca pe o sârmă de acrobat
cu viața defilând în propoziții ample, vii. Azi, cuvintele sunt doar un amestec
de litere așezate de-a valma, haosul dinaintea întrupării, liniștea dinaintea
creației, solitară. Îmi place liniștea solitarilor, e tandră. Oameni cu pacea
în suflet alături de care ți-e bine când taci.
© SP
Incognito
Piaţa topită în gri era punctată de siluete negre, prelungi, ce se aşezau
ca două limbi de ceas pe deasupra dalelor de granit pe lângă care se plimbau
mărunt, ca ticăitul unui secundar, mii de porumbei însoţiţi de dublurile lor
adumbrite. Îi plăcea piaţa, era vie şi îl făcea să simtă oraşul pulsând. Micul
anticariat aşezat pe colţ, cu uşi de sticlă intricată cu broderii de fier
forjat, cu rafturi cochete de mahon pe care se jucase în arabescuri fine un
meşter ce iubea lemnul înflorindu-l, era ticsit de mărfuri pudrate cu timp ce
înnobila. Căuta un dar. Un ceas poate? Privirea i se opri asupra unei pendule
ce se legăna de veacuri sub un cadran de cleştar, prea mare totuşi. Alături, un
ceas mustăcios adormise pe nişte ore înţepenite într-o după-amiază eternă lângă
o clepsidră ce plimba timpul în două globuri de sticlă chihlimbarie. Pe raftul
de lângă, aştepta ticăind discret un ceas de buzunar cu un capac de safir pe
care zburau mulţime de pescăruşi. Părea perfect pentru poşeta unei domnişoare
ce se lupta cu timpul pierzând un sfert de oră la fiecare întâlnire. „Hmm!” îşi
spuse măsurând ceasul din priviri, atât de mic încât îi era teamă să nu-l
risipească dacă îl va lua în palme. Da, era cadoul perfect hotărî trăgându-şi
în sus gulerul pardesiului negru, elegant, într-un gest pe care îl luase cu el
de demult, din vremuri când învăţase să se ascundă, gest la care nu reuşea să
renunţe nici acum când era liber şi...
© SP
Imagine:
via Internet
Tristeţea dăunează grav sănătăţii!
![]() |
Winter Dream, Ilya Smirnov |
O bufniță își striga perechea. Un
strigăt însângerat, ca o insultă luând o turnură favorabilă într-un decor à la
Wim Wenders.
În cafenea, lumea toropită de
focul din șemineu își uitase cuvintele. Vorbea doar pianul, pe limba jazzului.
Afară, cerul era albastru-îngheţat, cu un gust pronunţat pentru absolut.
- Iarna, lumea întreagă se
colorează în albastru și noi devenim mai trişti. Suntem blocați în albastru ca
între banchize anctartiene. Animalele însă nu văd culoarea albastră. E posibil
ca acesta să fie unul din motivele pentru care ele nu resimt iarna ca pe un
anotimp greu de suportat. Bufniţele sunt singurele care văd albastrul,
albastrul ăsta îngheţat ca o bombă gata să-ţi explodeze în faţă, poate de aceea
sunt mai înţelepte, mai triste, văd viaţa aşa cum e. La vie en bleu.
- Și totuși, uneori, suntem
dependenți și de iarnă.
- Suntem dependenţi de tristeţile
noastre, Tea. În fiecare zi mai aprindem una aşa cum ai aprinde o ţigară. Ar
trebui să existe panouri publicitare pe care să scrie cu litere de-o şchioapă: Tristeţea
dăunează grav sănătăţii!
SP, Străinul din cafenea
SP, Străinul din cafenea
Subscribe to:
Posts (Atom)