Soarele se
rotunjea arzător pe cer. Un câmp nesfârşit de floarea soarelui se ţinea
hipnotizat după el. A scos mâna pe geamul deschis al maşinii şi şi-a lăsat-o
mângâiată de petalele calde de sulfină care străjuiau drumul. În spicele de
grâu trosneau boabe cu miros auriu de pâine. A ajns. În livadă, un cais se
îmbogăţise îmbietor cu globuri de chihlimbar. Pe măsuţa de pe terasă aşteptau
un cantalup rece şi un pahar brobodit în care pluteau, printre cuburi de
gheaţă, două felii subţiri de lămâie.
Şi-a aruncat
pălăria de pai pe măsuţă şi s-a aşezat în balansoar. În legănatul răcoritor,
care-i flutura părul, a văzut câmpul în balans. Un iluzionist jonglând cu
lumina. A băut limonada şi a zăbovit pe terasă. Împături cu privirea câţiva
kilometri până la câmpia de grâu pârguit şi hotărî s-o ia într-acolo. (...) El
apăru ca de obicei de nicăieri.
S-au aşezat iar
unul lângă altul uitând de timp. Priveau câmpia pârguită şi-atât.
Undeva, în
depărtare, la un radio răgușit, Eva Cassidy cânta despre câmpii de aur:
„Will you stay with me, will you be my love?... We'll
forget the sun in his jealous sky, as we lie in fields of gold... ”
— E frumos aici
sus. Vii des aici, m?
— Îhî. Aici
obişnuiesc să mă mint că n-am niciun deadline. Dinamitez câteva ore şi le
răsfir aici sus, deasupra florilor sălbatice. Mă reîntorc şi caut, caut, dar
nu-mi mai regăsesc câmpul.
— Ai o sămânţă
sălbatică în tine care încă nu şi-a găsit câmpul. Eu ştiu să caut, m. Am să tot
caut acel câmp sălbatic până am să-l găsesc şi-am să ţi-l dăruiesc până am să-l
merit şi eu
A tăcut. Tăceau
împreună. Cuvintele au hotărât între ele să tacă şi ele.
— Hai să ne
vorbim, m.
— Ce să ne mai
spunem? Nu s-a spus deja totul?
— Hai să ne mai
rostim o dată!
— Despre drumuri
care nu duc nicăieri?
— Despre drumuri
care duc de la unul la altul.
— O viaţă pe
drum?
— Nu. Ne putem
opri.
— Când?
— Când găsim.
— Tu ai găsit?
— Da.
— Nu mă întrebi?
— Ce?
— Dacă și eu am
găsit.
— Încă nu ştii
cum să răspunzi, m.
