Am adunat în noi
atâta dragoste încât
inimile ni s-au
lipit
una de alta.
O spun a treia
oară
înainte de a porni
iar la drum
spre locul unde
lumina te loveşte în faţă
(pe vremuri îi
ştiam numele, un nume straniu,
de câmp sălbatic
amestecat cu mare).
Acum nu mi-l
amintesc. Îmi amintesc trenul, gările,
fiecare oprire
când se trage semnalul de alarmă.
Îmi amintesc harta
cu inimi desenate
în dreptul oraşelor unde ne-am sărutat.
Îmi amintesc
fiecare linie de pe chipul tău
când te încrunţi
(cea dintre sprâncene
e când nu înţeleg
ce-mi spui).
Îmi amintesc
mirosul
de cafea,
de gări,
de aftershave,
toate zâmbetele pe
care nu le-ai zâmbit
pentru mine
şi drumul spre
mare în trenul fără locuri
îmbrăţişaţi pe
culoarul ticsit de călători
ce priveau
plictisiţi pe geam –
noi ne priveam în
ochi.
Nu mai e timp de
privit înapoi.
Am adunat atâta
dragoste încât
lumea salvată de
noi
seamănă cu
începutul unei iubiri
în care ştii că
vei pierde totul.
Dar nu-ţi mai pasă
acum, aici, eşti
fericit.
